Corespondenta Sfantului Ioan Gura de Aur: un testament spiritual

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,32s...

Ştiri şi Evenimente

Corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur: un testament spiritual

[2015-01-03]

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţele de lucru din 29 octombrie 2013 şi 29 septembrie 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2015 să fie declarat Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii.
În cele ce urmează vă prezentăm un articol intitulat Corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur: un testament spiritual, publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 14 noiembrie 2010:
De la Sfântul Ioan Gură de Aur ne-au rămas 238 de scrisori: un testament spiritual şi o comoară nepreţuită. În ele întrezărim sufletul unuia dintre cei mai mari Părinţi şi scriitori ai Bisericii, citim ca într-un jurnal necazurile exilului său, învăţăm valoarea şi importanţa prieteniei, care poate face faţă timpului şi depărtării, înţelegem că drumul vieţii este presărat cu suferinţe, dar acestea sunt întăritoare, căci ne concentrează atenţia şi nădejdea numai către Dumnezeu.
Alături de tratate şi omilii, corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur (345-407) constituie o altă direcţie în care s-a exercitat geniul său literar şi scriitoricesc. Având un volum uriaş, cuprinzând 18 tomuri din colecţia Patrologia Greacă, opera Sfântului Ioan impresionează atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. În contextul acestei atât de vaste opere însă, corespondenţa nu reprezintă decât foarte puţin din ansamblul acestei opere. Pe de altă parte, corespondenţa este şi foarte circumscrisă în timp, în sensul că, spre deosebire de tratate şi omilii, care au fost alcătuite în perioade ceva mai vaste de timp, aceasta a fost elaborată în trei ani şi câteva luni, adică în ultimii ani ai vieţii Sfântului Ioan, în anii exilului.
Caracteristici ale corespondenţei hrisostomiene
Corespondenţa Sfântului este formată din 238 de scrisori de lungimi variabile: majoritatea dintre ele sunt scurte, iar altele, precum cea adresată papei Inocenţiu şi câteva dintre scrisorile adresate diaconiţei Olimpiada, sunt lungi şi chiar foarte lungi pentru acest gen de scriere. Destinatarii pot fi clasificaţi în mai multe categorii de persoane, aparţinând lumii monahale şi clericale sau celei laice: două dintre scrisori îi sunt adresate papei Inocenţiu, cincizeci şi trei unor episcopi, douăzeci şi una unor preoţi, douăzeci şi nouă călugărilor, douăzeci şi opt diaconilor şi diaconiţelor, un loc de seamă între acestea ocupându-l cele şaptesprezece adresate diaconiţei Olimpiada prin lungimea, dar şi frumuseţea lor, precum şi o sută cinci unor laici.
Pot fi relevate mai multe caracteristici ale genului şi stilului corespondenţei hrisostomiene. În primul rând, toate scrisorile sunt adresate unui destinatar bine determinat, şi numai acestuia. Ele nu au fost alcătuite de autor cu gândul ca, dincolo de destinatarul lor particular, să aibă mai apoi vocaţia de a fi publicate pentru a fi cunoscute unui public mai larg, adică pentru a fi expuse admiraţiei posterităţii. Din această perspectivă, am putea spune că nu avem de-a face cu o activitate şi elaborare literară în sensul strict al termenului, adică cu una care să poată corespunde intenţiei autorului, chiar dacă forţa textului, în conţinutul şi forma sa, îi conferă acestuia, printr-un fel de depăşire şi trecere peste voinţa autorului, o valoare literară de netăgăduit. Nu s-a căutat o universalitate a mesajului, însă aceasta se degajă de la sine. Apoi, dacă Sfântul Ioan şi-ar fi elaborat corespondenţa ca având o ţinută şi un scop literar, atunci ar fi încercat să recurgă la ea şi în alte etape ale vieţii sale şi nu ar fi aşteptat exilul pentru a testa şi exercita utilitatea acesteia.
Corespondenţa este un substitut al prezenţei fizice şi prilej de bucurie sufletească
În altă ordine de idei, se poate spune că la baza inspiraţiei tuturor scrisorilor hrisostomiene stau două noţiuni-cheie: aceea a prieteniei şi aceea a despărţirii. Conjuncţia acestora două naşte nevoia şi sensul hrisostomian al corespondenţei, aceasta fiind recunoscută ca un fel de substitut al prezenţei fizice, compensarea absenţei - sigur, o compensare parţială, însă nu mai puţin preţioasă - unui prieten aflat în depărtări. Găsim aici ceva din definiţia pe care o dădea Cicero corespondenţei: "conversaţia sau dialogul între nişte prieteni absenţi" ("amicorum colloquia absentium"). Iată ce spune în această privinţă însuşi Sfântul Ioan: "În cuvântul scris al unui adevărat prieten există ceva înălţător şi viu, mai ales când un astfel de cuvânt ajunge deseori la tine, aşa încât de multe ori chiar îţi închipui că te împărtăşeşti de bucuria de a-l vedea faţă către faţă".
Aşadar, pentru Sfântul Ioan, scrisoarea unui prieten este un prilej de mare bucurie, căci aşa cum prezenţa unui prieten naşte bucurie, tot aşa şi scrisoarea acestuia naşte bucurie în sufletul celui căruia îi este adresată, după cum îi spunea Sfântul unui prieten: "Gândiţi-vă la bucuria pe care mi-o veţi face, şi nu pregetaţi să îmi scrieţi, astfel încât, deşi distanţa care ne separă este atât de mare, bucuria noastră să fie deplină!". Iar bucuria resimţită cu prilejul schimbului de corespondenţă este una în sens dublu, pentru că a coresponda înseamnă a primi şi a răspunde la scrisorile primite, deci această bucurie a prezenţei parţiale a cuiva drag este resimţită atât în momentul primirii unei scrisori, cât şi atunci când se trimite una sau se răspunde uneia primite anterior, prelungindu-se astfel, ca un arc peste timp, dar mai ales peste spaţiu, relaţia dintre două sau mai multe persoane care au sentimente de afectivitate reciproce: "Am simţit şi simt o mare afecţiune faţă de voi, văzându-vă şi acum prin ochii inimii, însă pentru că lungimea drumului, iarna şi teama de isaurieni nu îmi îngăduie să vă văd cu adevărat, am zămislit dorinţa de a vă face o vizită prin scrisoarea mea" (Scris. 56, Către monahii Romulus şi Bysus).
Atitudinea hrisostomiană faţă de cel sau cei cărora se adresează prin scrisori este cu totul opusă celei a lui Cicero, de pildă, care se adresează în epistolele sale mai degrabă unui alt sine decât unui prieten; Sfântul Ioan se orientează cu totul către celălalt, nu pentru a dialoga cu un alt sine, ci pentru a susţine şi a vivifica o legătură de iubire dintre două suflete. Sfântul Ioan se orientează către celălalt, către destinatarul şi prietenul său, atât pentru a-i aduce ceva: a-i aduce mărturia prieteniei şi a preţuirii sale şi, dacă este cazul, a-l consola, a-i dezvălui admiraţia şi încuviinţarea sa, a-l sfătui şi îndemna, cât şi pentru a primi de la acesta: a primi veşti despre acesta, a primi confirmarea menţinerii prieteniei existente între ei. De aici rezultă şi caracterul am spune operaţional al corespondenţei hrisostomiene, căci aceasta are întotdeauna un scop precis şi bine delimitat şi urmărit de autor, care scrie pentru a-i mulţumi unui prieten pentru o scrisoare, pentru o intervenţie, pentru un cadou, pentru a-l face să îi scrie şi el la rândul său, pentru a obţine de la el informaţii despre starea sănătăţii sale (temă explicită, care se regăseşte în mai bine de jumătate dintre scrisori), pentru a obţine sprijin prin rugăciunea şi bunăvoinţa sa, pentru a îndemna şi incita la exercitarea zelului pastoral (când este vorba despre clerici), a evlaviei, a răbdării, a curajului şi a îndrăznelii, exprimându-şi în acelaşi timp admiraţia pentru eforturile depuse deja, pe care îndeamnă să le urmărească în continuare cu acelaşi zel şi determinare.
Pe lunga cale a exilului
Corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur aduce informaţii importante şi preţioase privitoare la două elemente: pe de o parte, privitoare la premisele şi cauzele exilului, după cum reiese din prima scrisoare către papa Inocenţiu, iar pe de altă parte, în celelalte scrisori, privitoare la derularea şi condiţiile exilului însuşi.
Seria scrisorilor hrisostomiene este începută de cea adresată papei Inocenţiu al Romei, în care Sfântul Ioan îi expune acestuia motivele tulburărilor care au loc în Constantinopol, în special prin intrigile lui Teofil al Antiohiei, în urma cărora Biserica din marele oraş are de suferit, iar întâistătătorului ei, însuşi Sfântul Ioan, i se impune domiciliu forţat în Palatul episcopal, fiind în permanenţă supravegheat. Episcopul astfel nedreptăţit cere dreptate pentru Biserica sa şi pentru sine, pentru restabilirea păcii între cetăţenii capitalei imperiale, însă nu va primi răspunsul scontat, căci în 20 iunie 404 Sfântul Ioan primeşte de la împăratul Arcadius ordinul de a părăsi Constantinopolul. Astfel începea lunga cale a celui de-al doilea exil al marelui ierarh constantinopolitan, exil din care nu se va mai întoarce.
Şaptezeci de zile istovitoare şi chinuitoare a durat drumul până la locul de exil, Cucuzul Armeniei, timp în care, în ciuda oboselii, Sfântul Ioan scrie totuşi 11 scrisori în care descrie greutăţile călătoriei. Aflăm astfel, din scrisoarea pe care Sfântul Ioan o adresează unei credincioase din Constantinopol, pe nume Teodora, că traversarea Capadociei este un adevărat coşmar: "Sunt istovit, cu totul sleit de puteri, mii de morţi s-au năpustit asupra mea. Răvăşit de puseuri continue şi, totuşi, obligat fiind să merg zi şi noapte, sunt cuprins rând pe rând de căldură şi de frig, lipsit de somn şi de lucrurile cele mai necesare, şi nu am pe nimeni care să îmi vină în ajutor".
"Un singur lucru trebuie să ne mâhnească şi să ne îndurereze: păcatul"
Ajuns la Cezareea, Sfântul se bucură de puţină odihnă: "Odată intrat în Cezareea am putut să îmi trag puţin răsuflarea, căci aici am băut apă potabilă, am mâncat pâine care nu era nici uscată şi nici mucegăită, n-am fost nevoit să mă spăl în hârburi sau resturi de butoaie, ci am găsit aici o baie destul de bună şi mi-a fost permis, în sfârşit, să mă odihnesc într-un pat" (Scris. 120). Aceste cuvinte sunt adresate aceleiaşi Teodora, pe care o însărcinează, pentru prima şi ultima dată, să le transmită un reproş prietenilor săi, acela de a nu-i fi putut obţine un loc de exil undeva mai aproape şi mai puţin sălbatic. Tot în această epistolă, Sfântul Ioan începe o dureroasă lamentaţie care va persista din scrisoare în scrisoare în timpul celor trei ani de exil şi, în cele din urmă, se va încheia odată cu moartea sa: aşteaptă mereu scrisori, care îi sunt mângâiere şi sprijin în singurătatea depărtării de cei dragi.
Dar în Cezareea Sfântului Ioan i s-a întâmplat un lucru îngrozitor despre care va scrie abia după ce va ajunge la locul exilului său: episcopul Cezareii, Pharetrios, cuprins fiind de o invidie şi de o mânie morbide împotriva ilustrului episcop "călător", care venea din capitala imperială, încearcă să-l alunge pe acesta din oraş, trimiţând în două rânduri mai mulţi susţinători ai săi care să-l ameninţe pe Ioan că vor da foc casei în care stătea. Sfântul Ioan, deşi torturat de febră, a ieşit din casă, în vreme ce tot poporul plângea pentru suferinţele sale; s-a dus în Seleucia, în apropiere, însă trimişii lui Pharetrios l-au găsit, iar el a trebuit, în toiul nopţii, să părăsească şi această casă în care se oprise pentru odihnă. Catârul care îl ducea pe episcop a căzut la pământ istovit, el de asemenea, şi a trebuit să îşi continue drumul cărat fiind în spate de preotul Evetios, care îl însoţea. În mijlocul acestor mari şi groaznice încercări, Sfântul Ioan rămâne senin:
"N-am încetat şi nu voi înceta să zic că un singur lucru trebuie să ne mâhnească şi să ne îndurereze: păcatul. Toate celelalte nu sunt decât fum şi ţărână în vânt!" (Scrisori către Olimpiada, a IX-a).
Singurătatea şi suferinţele exilului
La capătul celor şaptezeci de zile istovitoare ale călătoriei, Sfântul Ioan ajunge în cele din urmă la Cucuz, în Armenia. Cele 115 scrisori alcătuite în primele luni (din septembrie până în decembrie 404) ale şederii sale în această localitate cu totul izolată ne arată că episcopul capitalei se simţea aici ca la marginea lumii: "Ajuns la ultimele hotare ale universului (…), stau în Cucuz, locul cel mai pustiu din toată lumea" (Scris. 37, Către episcopul Evloghios); singurătatea pe care o resimte aici este apăsătoare: "Există oare o singurătate mai îngrozitoare decât aceasta din Cucuz?" (Scris. 110, Către episcopul Bassus). De aceea, în "locul părăsit, dar plin de tâlhari" în care se găseşte, afecţiunea prietenilor săi este cea mai de preţ "comoară pentru inimă" (Scris. 112, Către episcopul Teodor).
Cu toate acestea, aici se poate odihni într-adevăr după ce a fost realmente "la porţile morţii" (Scrisori către Olimpiada, a VI-a), îşi poate îngriji "oasele sale sfărâmate, carnea sa învineţită" (ibidem). Şi, cum se bucură, în sfârşit, de linişte şi de odihnă, nu mai are decât o singură idee, aceea de a nu se mai mişca din Cucuz, căci se apropie iarna lui 405 (Scris. 193, Către Paeanius), deşi singurătatea îi dădea neîncetat târcoale. Starea lucrurilor se înrăutăţeşte însă odată cu venirea iernii extrem de geroase, fiind agravată şi de faptul că nu putea primi vizite şi că îi era interzisă sau cel puţin restricţionată corespondenţa, dar şi de boala persistentă: "Noapte sau zi - mi-era indiferent; totul mi se părea întunecat şi negru şi eram ţintuit la pat. Nu puteam scăpa de răul pe care mi-l provoca frigul apăsător. Am trecut prin cele din urmă suferinţe" (Scrisori către Olimpiada, a IX-a).
Urmează pentru Sfântul Ioan ani grei, mai ales din pricina dezastrelor pe care le provocau isaurienii; aşa sunt anii 405-406: "Aici totul respiră moartea, tumultul, carnagiul şi incendiile; isaurienii dau totul mâniei focului şi al flăcărilor; şi de fiecare dată, aproape în fiecare clipă, trebuie să îmi schimb domiciliul" (Scris. 61, Către consulul Teodot), ceea ce este foarte greu pentru un om de şaizeci de ani, cu sănătatea atât de şubredă. Din pricina acestor tulburări, Sfântul Ioan este nevoit să se refugieze temporar din Cucuz şi va ajunge la Arabissos, un oraş de graniţă, la depărtare de 80 km, însă nici în această cetate întărită ca o fortăreaţă sau, mai degrabă, ca o "închisoare" nu va avea parte de linişte. Situaţia din Armenia acelor timpuri era disperată, căci ameninţarea foametei, a epidemiei de ciumă şi a incursiunilor isauriene îi pândea şi îi cuprindea pe toţi locuitorii: "Nimeni nu mai stă acasă (…). Oraşele nu mai adăpostesc decât ziduri şi acoperişuri (…). În fiecare zi trebuie să fugim dintr-un loc în altul (…), fără să putem nădăjdui că ne vom opri într-un loc anume" (Scris. 126, Către Polybius).
În vara anului 407, Sfântul Ioan primeşte ordinul de a părăsi Cucuzul, fiindu-i desemnat un nou loc de exil, undeva pe coasta orientală a Mării Negre, însă nu va ajunge niciodată la destinaţie, murind pe drum, de istovire, în mica localitate Comana, la 14 septembrie 407.
Scrisorile exilului: un testament spiritual
Scrisorile Sfântului Ioan pot fi considerate ca un testament spiritual al acestuia, căci din experienţa exilului său, reflectată în epistole, se pot învăţa mai multe lucruri. Mai întâi, se poate învăţa valoarea prieteniei, care este o legătură a iubirii, ce nu trebuie şi nu poate fi alterată nici de distanţă, nici de timp, fiind forţă şi sprijin într-o situaţie de extremă lipsă şi îndepărtare. Ca şi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan este şi are o inimă arzătoare, care poartă în sine o iubire debordantă; chiar absenţa îndelungată nu îl face să îşi uite bunii săi prieteni: "Suntem departe unul de celălalt, însă suntem aproape şi uniţi prin iubire; prin iubire, eu sunt vecinul tău" (Scris. 88, Către Agapi).
Un alt lucru deosebit de important pe care îl putem învăţa din scrisorile Sfântului Ioan este acela al răbdării în încercări, mai ales că aici nu este vorba despre o temă de curs ori despre un exerciţiu de retorică dezvoltată în abstract, ci Sfântul chiar a suferit şi chiar a răbdat enorm în această suferinţă. Am putea vorbi despre un stoicism creştin la el: bunurile acestei lumi sunt nişte iluzii, singurul lucru de care ar trebui să ne temem fiind răul moral; încercarea suferinţei căleşte sufletul, este un mijloc de a participa la opera de mântuire proprie, dar şi a lumii, iar Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care suportă suferinţa: "Cu cât veţi îndura mai multă adversitate, cu atât mai mare câştig veţi avea şi cu atât mai mare va fi răsplata pe care Dumnezeu o să vi-o dea dacă veţi răbda cu recunoştinţă şi generozitate tot ceea ce vi se întâmplă" (Scris. 76, Către Calcidia).
Traducere de Silviu Anton Lupu din Connaissance des Peres de l'Eglise, Cyrille Crepey, La correspondance de Saint Jean Chrisostome: un testament spirituel

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1584, Ultimul acces: 2026-05-24 00:06:20

Timp total: 0,32s...

[]:1