De ce intruparea ar fi fost necesara chiar si fara caderea in pacat - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2022 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

De ce întruparea ar fi fost necesară chiar și fără căderea în păcat

[2013-02-01]
Stephen Beale
Traducător: Renata Oana
Teme: Teologie

Era nevoie ca Dumnezeu să devină om? Era inevitabilă o astfel de intervenție divină dramatică în istorie? Pentru catolici, la fel ca pentru toți creștinii ortodocși, acesta este un adevăr central al credinței, iar răspunsul este fără echivoc da: Dumnezeu a devenit om și a rămas în același timp pe deplin divin, în persoana lui Isus Cristos, care s-a născut pentru ca să moară, plătind prețul pentru păcatele noastre și împăcându-ne cu El.

Mântuirea de păcat a fost însă singurul motiv al Întrupării? Pe scurt: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat căderea în păcat? Astfel de întrebări nu sunt chiar un salt spre speculații fanteziste, așa cum ar putea părea. Într-adevăr, unii dintre cele mai mari teologi ai Bisericii au reflectat asupra unuia dintre cele mai importante scenarii de tipul "ce-ar fi fost dacă", din istorie - nu doar din simplă curiozitate, ci și pentru că astfel de întrebări ne ajută să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat cu adevărat.

Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care teologii și filozofii au susținut că era nevoie de Întrupare, în afară de răscumpărarea noastră din păcat:

1. Completează creația: Pentru teologul și filosoful din Evul Mediu târziu Fericitul Ioan Duns Scotus, ideea de a nu fi existat o Întrupare era de neconceput. Într-un comentariu, el declara: "A crede că Dumnezeu ar fi renunțat la o astfel de lucrare dacă Adam nu ar fi păcătuit ar fi ceva complet irațional! Prin urmare, eu susțin faptul că această cădere în păcat nu a fost cauza predestinării lui Cristos, și că - chiar dacă nimeni nu ar fi căzut, nici îngerii, nici omul - în această ipoteză, Cristos ar fi fost totuși predestinat în același mod". Așa cum a explicat Papa Benedict al XVI-lea, această credință s-a născut din convingerea lui Duns Scotus că Întruparea este "cea mai măreață și cea mai frumoasă" lucrare a lui Dumnezeu și nu este "condiționată de nicio realitate contingentă". În schimb, Duns Scotus considera că Dumnezeu a planificat dintotdeauna să "unească întreaga creație cu sine însuși, în Persoana și trupul Fiului Său".

2. Arată iubirea lui Dumnezeu: A fost odată un rege care iubea o slujnică, dar îl frământa modul în care ar putea să își exprime această iubire, conform unei parabole spuse de Soren Kirkegaard. Dacă ar apărut în fața ei ca rege, ea nu s-ar simți în stare să îl iubească cu adevărat, dat fiind statutul lui mult mai înalt în societate, după cum ne povestește Kirkegaard. Regele ar fi putut să o ridice pe slujnică la un statut regal, dar aceasta ar fi fost o înșelătorie, contrară naturii sale bune. Desigur, regele ar fi putut face opusul: să i se arate fetei ca un slujitor - dar acest lucru ar fi dus la aceeași problemă. Kirkegaard aplică această parabolă la relația lui Dumnezeu cu noi: "Prin urmare, Dumnezeu trebuie să se arate sub forma unui slujitor. Forma acestui slujitor nu este însă doar ceva ce Dumnezeu pune pe El, ca mantia unui cerșetor, care, pentru că este doar o mantie, flutură în vânt și îl trădează pe rege. Nu, aceasta este adevărata Sa formă, pentru că aceasta este natura de nepătruns a iubirii nemărginite, aceea de a dori să fii egal cu cel iubit; nu în glumă, ci de-adevăratelea".

3. Îl smerește pe om: În opera lui despre Preasfânta Treime, Sf. Augustin spunea că mândria omului "poate fi combătută și vindecată prin smerenia atât de mare a lui Dumnezeu" din Întrupare. Pentru Augustin, această mândrie este "principalul obstacol în calea unirii lui cu Dumnezeu". Altfel spus: culmea mândriei apare atunci când omul se vede pe el însuși atât de mare încât se consideră a fi un zeu. Atunci când omul se crede un zeu, el nu mai poate să se întâlnească sub nicio formă cu adevăratul Dumnezeu, Creatorul omului. Întruparea, spunea Augustin, demonstrează în cel mai profund mod imaginabil că acest fapt este o minciună: smerenia supremă a lui Dumnezeu nu numai că ne arată în mod radical care este locul nostru, ci și răstoarnă întreaga noastră noțiune simplistă despre ce înseamnă a fi Dumnezeu.

După cum scria Papa Benedict al XVI-lea în Introducere în creștinism: "Tocmai această trecere peste ceea ce este mai mare și coborâre la ceea ce este mai mic constituie adevărata natură a spiritului absolut... Vedem aici o inversare a valorilor de maxim și minim, cel mai mare și cel mai mic, care este tipică pentru înțelegerea creștină a realității". Omul mândru comite apoi o dublă greșeală: pe lângă greșeala evidentă de a se considera pe el însuși divin, el presupune, în mod fals, că pentru a fi ca Dumnezeu trebuie să fii mare și nu umil.

4. Arată necesitatea harului: Chiar dacă nu ar fi existat căderea în păcat, fructul interzis, păcatul originar, teologii totuși cred că Dumnezeu a adăugat har la natura omului atunci când l-a creat. Pentru Augustin, Întruparea demonstrează că acest har este ceva de care oamenii nu ar fi fost vrednici niciodată, pe baza meritelor proprii. Alegând să devină pe deplin uman "nici măcar El Însuși nu a obținut prin merite anterioare faptul de a fi unit într-o unire atât de mare cu adevăratul Dumnezeu, și a deveni Fiul lui Dumnezeu, una și aceeași Persoană cu El". Cu alte cuvinte, Cristos nu a fost un om obișnuit ale cărui fapte bune - independent de Dumnezeu - i-ar fi câștigat dreptul de a fi unit cu Dumnezeu. Cristos a fost și este întotdeauna om pe deplin și Dumnezeu pe deplin.

5. Oferă îndrumare morală: Fără îndoială, omenirea a înțeles întotdeauna într-o oarecare măsură ce este bine și ce este rău, lucru pe care filozofii îl numesc legea naturală și despre care vorbește Sf. Pavel în Romani 2, când spune că legea a fost scrisă în inimile noastre. Așa cum a scris însă recent filozoful britanic Richard Swinburne, "trebuie să ni se amintească adevărurile morale pe care le putem descoperi în teorie noi înșine; și există și alte adevăruri morale pe care nu le putem descoperi noi înșine, și este necesar să ni le spună o autoritate". Cristos nu numai că ne-a spus cum să trăim o viață bună, ci El Însuși a trăit o viață umană foarte bună - învățându-ne prin exemple la fel ca și prin cuvintele pe care ni le-a spus.

6. Ne încurajează: Swinburne consideră că nu este suficient să ni se arate calea cea dreaptă. Trebuie de asemenea să fim încurajați în eforturile noastre. O sursă de încurajare sunt stimulentele, cum ar fi promisiunea vieții veșnice cu Dumnezeu. "Putem să știm că Dumnezeu ne oferă perspectiva raiului (și, probabil, riscul iadului) doar dacă El ne spune sau ne arată acest lucru", afirmă Swinburne.

7. Participă la suferința noastră: Un alt mijloc important de încurajare este participarea la suferințele și la eforturile noastre. Swinburne scrie că un Dumnezeu perfect de bun ar permite suferința numai dacă aceasta ar sluji unui scop. El oferă analogii din viața de familie: părinții buni le-ar putea cere copiilor lor să țină un regim, să facă exerciții fizice dificile sau să se mute la o altă școală - toate acestea ar putea atrage o oarecare suferință. La un moment dat, Swinburne spune că este bine să se manifeste solidaritatea cu copiii: și părinții să țină regimul respectiv, să meargă la sala de sport sau să se implice ca voluntari în noua școală. Având în vedere suferința multă din această lume, Swinburne spune că a fost absolut necesar ca un Dumnezeu perfect de bun să ia parte la aceste suferințe. "Și participarea la această suferință trebuie să nu fie făcută în totalitate incognito. Părintele nu trebuie doar să participe la suferința copilului, ci și să îi arate că face acest lucru".

Acest ultim motiv face din Întrupare cea mai bună lucrare a lui Dumnezeu, după cum scrie Swinburne recent în lucrarea retipărită Învierea Dumnezeului Întrupat. Dacă credem într-un Dumnezeu personal care este atotputernic, atotștiutor și infinit de bun, atunci trebuie să credem că un astfel de Dumnezeu s-ar întrupa, spune Swinburne. În această schemă, nu este loc pentru pretinsul principiu deist care crede într-un Creator minuțios - poate cineva ca Thomas Jefferson - dar care este suficient de "iluminat" pentru a ocoli toate învățăturile creștine "ciudate" despre Întrupare, Înviere și Nașterea din Fecioară. Cu alte cuvinte, dacă cineva crede în Dumnezeu, trebuie să creadă și în Întrupare.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 900, Ultimul acces: 2022-08-09 02:37:06