Patriarhul Bartolomeu: Să abandonăm indiferenţa şi cinismul

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Bartolomeu: Să abandonăm indiferenţa şi cinismul

[2020-10-20]

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I
„Suntem complet de acord cu invitaţia-provocare” a Papei Francisc „să abandonăm indiferenţa şi cinismul care guvernează viaţa noastră ecologică, politică, economică şi socială în general, ca unităţi centrate pe ele însele sau dezinteresate, şi să visăm lumea noastră ca o familie umană unită”. Cu aceste cuvinte Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, în vizită la Roma, comentează Enciclica „Fratelli tutti” a Papei Francisc într-un colocviu cu mass-media vaticane.

– Sanctitate, care a fost reacţia dumneavoastră la citirea Enciclicei „Fratelli tutti” a Papei Francisc?
– Încă înainte de a cunoaşte Enciclica „Fratelli tutti” a fratelui nostru Papa Francisc, am avut certitudinea că va fi vorba de un alt exemplu al interesului său de neclintit faţă de om, „iubitul lui Dumnezeu”, prin manifestarea solidarităţii faţă de toţi „cei osteniţi şi împovăraţi” şi nevoiaşi şi că va conţine propuneri concrete pentru a înfrunta marile provocări ale momentului, inspirate din izvorul inepuizabil al tradiţiei creştine, şi care reies din inima sa plină de iubire. Aşteptările noastre au fost satisfăcute pe deplin după ce am terminat analizarea acestei enciclice foarte interesante, care nu constituie pur şi simplu un compendiu sau un sumar al enciclicelor precedente sau al altor texte ale Papei Francisc, ci încoronarea şi concluzia fericită a întregii doctrine sociale.
Suntem complet de acord cu invitaţia-provocarea Sanctităţii Sale să abandonăm indiferenţa şi cinismul care guvernează viaţa noastră ecologică, politică, economică şi socială în general, ca unităţi centrate pe ele însele sau dezinteresate, şi să visăm lumea noastră ca o familie umană unită, în care suntem fraţi cu toţii fără excepţii. Cu acest spirit exprimăm dorinţa şi speranţa ca Enciclica „Fratelli tutti” să se reveleze izvor de inspiraţie şi de dialog rodnic prin asumarea de iniţiative determinante şi acţiuni transversale pe un plan inter-creştin, interreligios şi pan-uman.
– În primul capitol al enciclicei se vorbeşte despre „umbre” care persistă în lume. Care sunt umbrele care vă preocupă mai mult? Şi ce speranţă scoatem din privirea asupra lumii care ne rezultă din Evanghelie?
– Cu simţul său umanist, social şi spiritual ascuţit, Papa Francisc găseşte şi numeşte „umbrele” în lumea modernă. Vorbim despre „păcate moderne”, chiar dacă ne place să subliniem că păcatul strămoşesc nu a avut loc în timpurile noastre şi în epoca noastră. Nu idealizăm deloc trecutul. Totuşi, pe bună dreptate, suntem tulburaţi de faptul că dezvoltările tehnice şi ştiinţifice moderne au întărit „hybris”-ul omului. Cuceririle ştiinţei nu răspund la căutările noastre existenţiale fundamentale, nici nu le-au eliminat. Constatăm şi că cunoaşterea ştiinţifică nu pătrunde în profunzimile sufletului uman. Omul ştie aceasta, însă se comportă ca şi cum nu ar şti.
– Papa vorbeşte şi despre prăpastia persistentă între câţiva puţini care posedă mult şi atâţia care posedă puţin sau nimic…
– Dezvoltarea economică nu a redus prăpastia între bogaţi şi săraci. Mai degrabă, a stabilit prioritatea profitului, în dauna protejării celor slabi, şi contribuie la exacerbarea problemelor ambientale. Şi politica a devenit slujitoare a economiei. Sunt elaborate drepturile umane şi dreptul internaţional şi ele slujesc unor scopuri străine de dreptate, de libertate şi de pace. Problema refugiaţilor, terorismul, violenţa de stat, umilirea demnităţii umane, formele moderne de sclavie şi epidemia de Covid-19 pun acum politica în faţa unor noi responsabilităţi şi şterg logica sa pragmatistă.
– În faţa acestei situaţii, care este propunerea creştinismului?
– Propunerea de viaţă a Bisericii este cotitura spre acel „un singur lucru este necesar”, şi acesta este iubirea, deschiderea spre celălalt şi cultura solidarităţii persoanelor. În faţa acelui arogant modern „om-dumnezeu” îl predicăm pe „Dumnezeu-Om”. În faţa economismului, dăm loc economiei ecologice şi activităţii economice care se bazează pe dreptatea socială. Politicii „dreptului celui mai puternic” opunem principiul respectării drepturilor inalienabile ale cetăţenilor şi a dreptului internaţional. În faţa crizei ecologice, suntem chemaţi la respectarea creaţiei, la simplitate şi la conştiinţa responsabilităţii noastre de a încredinţa generaţiei următoare un ambient natural integru. Efortul nostru pentru a înfrunta aceste probleme este indispensabil, însă ştim că acela care acţionează prin intermediul nostru este Dumnezeul prieten al oamenilor.
– De ce este actuală astăzi icoana bunului samaritean?
– Cristos leagă îndeosebi „prima şi marea poruncă” a iubirii faţă de Dumnezeu cu „a doua asemenea primei” porunci a iubirii faţă de aproapele (Mt 22,36-40). Şi adaugă: „În aceste două porunci este cuprinsă Legea şi Profeţii”. Şi Ioan teologul este foarte clar: „Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (In 4,8). Parabola bunului samaritean (Lc 10,25-37) este aproape de parabola judecăţii (Mt 25,31-46), este textul biblic care ne revelează tot adevărul poruncii iubirii. În această parabolă, preotul şi levitul reprezintă religia, care este închisă în ea însăşi, se interesează numai să menţină „legea” nealterată, ignorând şi neglijând în mod fariseic „ceea ce este mai greu din Lege” (Mt 23,23), iubirea şi sprijinirea aproapelui. Bunul samaritean se revelează că este străinul filantropic apropiat de cel care a fost bătut de bandiţi şi rănit.
La întrebarea iniţială a învăţătorului Legii: „Cine este aproapele meu?” (Lc 10,29), Cristos răspunde cu întrebarea: „Care dintre aceştia crezi că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (Lc 10,36). Aici omului nu-i este permis să pună întrebări, ci este întrebat şi este chemat să acţioneze. Întotdeauna este necesar să fie evidenţiat aproapele, fratele, în faţa şi cu privirea la cel care este departe, străin şi duşman. Trebuie notat că în parabola bunului samaritean, în acord cu întrebarea învăţătorului Legii care îl pune la încercare pe Cristos „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 10,25), ca răspuns la ea, iubirea reală faţă de aproapele are o referinţă soteriologică evidentă. Acesta este şi mesajul pericopei despre judecată.
– Pe ce baze putem să ne considerăm cu toţii fraţi şi pentru ce este important să ne descoperim astfel pentru binele omenirii?
– Creştinii din Biserica de la început se numeau între ei „fraţi”. Această fraternitate spirituală şi cristocentrică este mai profundă decât rudenia naturală. Totuşi, pentru creştini fraţi nu sunt numai membrii Bisericii, ci toate popoarele. Cuvântul lui Dumnezeu a asumat natura umană şi a unit totul în El. Aşa cum toate fiinţele umane sunt creaţie a lui Dumnezeu, tot aşa toţi au fost inseraţi în planul mântuirii. Iubirea credinciosului nu are graniţe şi limite. De fapt, cuprinde întreaga creaţie, este „ardoarea inimii faţă de toată creaţia” (Isaac Sirul). Iubirea faţă de fraţi este întotdeauna incomparabilă. Nu este vorba de un sentiment abstract de simpatie faţă de omenire, care de obicei îl ignoră pe aproapele. Dimensiunea comuniunii personale şi a fraternităţii distinge iubirea şi fraternitatea creştină de umanismul abstract.
– În enciclică, Papa pronunţă o condamnare foarte puternică a războiului şi a pedepsei cu moartea. Cum comentaţi acel capitol din „Fratelli tutti”?
– La această temă s-a referit Sfântul şi Marele Conciliu al Bisericii Ortodoxe (Creta, iunie 2016), între altele, în acest mod: „Biserica lui Cristos în general condamnă războiul, pe care îl consideră rezultatul răului şi al păcatului” (Misiunea Bisericii ortodoxe în lumea modernă, D, 1). Pe buzele fiecărui creştin trebuie să fie sloganul: „Niciodată să nu mai fie război!” Şi atitudinea unei societăţi faţă de pedeapsa cu moartea este un indicator al orientării sale culturale şi al consideraţiei demnităţii omului. Sistemul demn al culturii constituţionale europene, având ca unul dintre pilaştrii fundamentali ideea iubirii, ca exprimare a credinţelor sale creştine, impune să se considere că trebuie să fie dată fiecărui om posibilitatea de căinţă şi de îmbunătăţire, chiar dacă a fost condamnat pentru cea mai rea crimă. De aceea este consecinţă logică şi morală ca şi cel care condamnă războiul să refuze pedeapsa cu moartea. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătraşcu pentru InfoSapientia.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 804, Ultimul acces: 2026-09-21 04:05:27

Timp total: 0.04s...

[]:1