PS Siluan al Italiei, gânduri în vreme de pandemie: Cred că uitasem cumva că moartea este chiar aşa de aproape

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PS Siluan al Italiei, gânduri în vreme de pandemie: Cred că uitasem cumva că moartea este chiar aşa de aproape

[2021-02-05]

de Iulian Dumitraşcu

Episcopul Siluan al Italiei vorbeşte în prima parte a unui interviu despre cum pandemia a schimbat viaţa ierarhilor, clericilor şi credincioşilor din Peninsulă. Adaptare, rugăciune, speranţă, viaţă veşnică sunt cuvintele cheie din mărturisirea ierarhului.
El a adus în discuţie pierderea joburilor şi metodele pastorale prin care s-a încercat ajutorarea celor afectaţi: prin mijloace duhovniceşti, dar şi materiale.
„Chiar de la începutul pandemiei, când am recomandat folosirea mijloacelor duhovniceşti – apa sfinţită, untdelemnul sfinţit, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, rugăciunea, semnul Crucii –, acestea le-au părut unora ca fiind nişte recomandări… naive, puerile, medievale”.
„Însă experienţa Bisericii nu este medievală, ci bimilenară. Molime au mai fost şi în trecut, iar înaintaşii noştri s-au folosit de mijloacele duhovniceşti şi dumnezeieşti, la o vreme când nu erau nici medicamente sau nu se punea problema unui vaccin sau a unei operaţii, ci se recomanda doar să stai cuminte acasă”, a subliniat el.
Episcopul Siluan argumentează că deşi medicina a evoluat, s-a demonstrat că gestionarea acestei pandemii, „prin care încă trecem, că nu s-a terminat, nu este atât de simplă”.
„Chiar dacă există opinii şi curente diferite – că este sau nu este reală –, cu oameni pozitivişti, negativişti, totuşi, în Italia, sunt peste optzeci de mii de victime, nu mai vorbim de alte ţări. Trebuie să îţi dai seama că sunt zeci de mii de familii îndoliate şi acest lucru merită a fi luat în seamă. Am prieteni, şi aici, şi în România, care au decedat de pe urma molimei…”, a spus el.
Un alt aspect evidenţiat de Episcopul Italiei a fost acela că pandemia ne-a reamintit de propria moarte.
„Cred că uitasem cumva că moartea este chiar aşa de aproape de noi şi de posibilă. E cinic să spunem noi, tinerii: pe noi nu ne afectează, ci doar pe cei bătrâni! Stai, dar n-ai mamă, n-ai tată? N-ai bunici? Bătrânii sunt de aruncat, sau ce facem cu ei? Cum zice proverbul popular: Cine nu are bătrâni să-şi cumpere! Nu înseamnă că noi stăm liniştiţi, dacă bătrânii mor, va fi o grijă mai puţin. Vai de noi, dacă nu avem bătrâni! Dar iată că mor şi oameni tineri”.
Potrivit Preasfinţiei Sale, a insistat şi insistă pe partea aceasta de organizare bisericească – rugăciune, legătură cu oamenii, de ajutorare socială, materială, binefacere caritativă – , dar şi pe păstrarea regulilor, că le păstrez pentru mine şi pentru celălalt.
„Trebuie să mă gândesc la celălalt! Chiar dacă unul este adept al unui curent negativist, să zicem aşa. Că omul are o opinie, libertatea opiniei este incontestabilă. Dar eu sunt creştin, în primul rând, sau preot. Eu respect principiile ce mi se predau să fie respectate. Eu nu predic opinia personală, nu o promovez. Eu îl predic pe Hristos şi rânduiala în care ne aflăm, aşa cum spune Sfântul Pavel: „Biserica este a rânduielii şi nu a neorânduielii”.
„Eu mă tem, sincer, mai mult să pun în pericol pe cineva decât să fiu pus în pericol. Pot fi pus în pericol, dar asta înseamnă că îmi asum riscul, dar este mai greu să îmi asum că pun în pericol pe altcineva. Într-un fel, preotul şi medicul sunt puşi să tuteleze sănătatea sufletească şi trupească a oamenilor, şi chiar ei pot să-i expună”.
Scopul vieţii creştinului rămâne mântuirea şi viaţa veşnică.
„Planul mântuirii are prioritate, gândul că viaţa mea nu este aici toată, că e veşnică dincolo; faptul că eu lucrez la mântuirea mea şi prima mea grijă este mântuirea, dincolo de sănătate. Bolnav sau sănătos, eu vreau să mă mântuiesc. Atunci programul nostru nu se schimbă, nu depinde de alţii”.
„Nu trebuie să alunecăm într-o teamă excesivă faţă de un virus care, da, face victime foarte multe, dar nu-i singura boală mortală din lume. Aş adăuga faptul că, dacă ştim să ne păzim de el, ne păzim, dar, în acelaşi timp, ne punem viaţa în mâinile lui Dumnezeu”.
„Omul credincios crede în ajutorul lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că apoi iese fără mască şi nu are nici o teamă, atinge pe toată lumea şi nu are probleme. Nu. Deşi sunt credincios, păstrez principiile sanitare şi de igienă şi nu las să se instaleze, în inima mea, teama”.
Ierarhul atrage atenţia că lumea în care trăim ar vrea ca totul să se rezolve „prin intervenţie din exterior, fără ca eu să mă schimb sau să modific ceva în felul în care trăiesc”: „E ca şi cum bolnavul poate să creadă că redevine sănătos numai prin medicamente, fără ca regimul lui de viaţă să se schimbe – deşi a ajuns bolnav datorită unei carenţe în regimul de viaţă, în principiu (poate sunt şi alte cazuri). Se păcăleşte pe el însuşi”.
Soluţia propusă de ierarh pentru o înnoire a omenirii este pocăinţa.
„Noi credem şi mărturisim că, fără schimbarea vieţii şi a principiilor de viaţă, atmosfera din sufletul, mintea şi inima omului nu poate să se schimbe, altfel încep să respir acelaşi aer şi să mă hrănesc cu aceeaşi hrană şi nimic nu se schimbă”.
„Dar dacă schimb ceva în viaţa mea, aceasta, în limbaj bisericesc, se numeşte pocăinţă. Pocăinţa înseamnă „revenirea la setările iniţiale” (cum se spune în limbaj telefonic), adică la principiile semănate de Dumnezeu în firea noastră, prin Botez. Pe acelea le trădăm cu cuvântul, cu fapta, cu gândul, cu privirea, cu atitudinea, cu doririle, cu imaginaţiile noastre”.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1043, Ultimul acces: 2026-09-22 10:06:34

Timp total: 0.04s...

[]:1