Mesajul Patriarhului Daniel de Ziua Culturii Nationale

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,38s...

Ştiri şi Evenimente

Mesajul Patriarhului Daniel de Ziua Culturii Naţionale

[2024-01-15]

de Alexandru Boboc

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis luni un mesaj la manifestarea organizată de Academia Română şi Academia de Ştiinţe a Moldovei cu ocazia Zilei Culturii Naţionale.
„Opera culturală literară, manuscrisă sau tipărită a Bisericii a fost însoţită de o cultură a tradiţiei orale, manifestată îndeosebi prin slujbele de hram la care aveau acces mulţimi mari de credincioşi”, a explicat Preafericitul Părinte Patriarh în mesajul transmis.
Mesajul a fost citit de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieşteanul, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh la evenimentul desfăşurat la Academia Română.
Redăm mesajul integral:
Hramurile marilor mănăstiri din provinciile româneşti şi sărbătorile sfinţilor populari – evenimente de promovare a limbii şi culturii române
De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a fost unul din factorii principali de promovare a culturii româneşti, deşi a păstorit în vremuri grele, marcate adesea de năvăliri ale altor popoare asupra ţării sau de lupte fratricide pentru tron, iar uneori de presiunea unor puteri politice străine şi de agresivitatea prozelitistă a unor comunităţi creştine eterodoxe sau a altor religii.
Rareori Ţările Române au avut perioade lungi de tihnă şi, tot atât de rar, Biserica Ortodoxă a beneficiat de suficiente mijloace pentru a-şi desfăşura pe deplin activitatea pastorală şi misionară.
Dar tocmai în mijlocul acestor încercări multiple şi vitregii repetate, Ortodoxia românească a cunoscut lucrarea harului dumnezeiesc în viaţa ei, având adesea aceeaşi experienţă spirituală ca Sfântul Apostol Pavel, care ne spune: „avem comoara aceasta în vase de lut ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Corinteni 4, 7).
Astfel, îndrumând şi hrănind poporul cu apa cea vie a Evangheliei şi a Sfintelor Taine, apărând dreapta credinţă moştenită de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, Biserica a trăit şi a transmis cultura creştină odată cu viaţa duhovnicească, liturgică şi filocalică, cultivată îndeosebi în mănăstirile din oraşe şi din mediul rural, precum şi în catedralele-mănăstiri de la centrele eparhiale.
Este bine-cunoscută contribuţia Bisericii la promovarea culturii în viaţa poporului român prin înfiinţarea de şcoli, copierea de manuscrise, înfiinţarea de tipografii şi publicarea de cărţi, participând astfel în mod substanţial la formarea limbii române şi a conştiinţei naţionale, precum şi la întărirea unităţii româneşti, inclusiv a românilor ortodocşi din provinciile aflate sub stăpânire străină.
Totodată, lucrarea Bisericii de promovare a limbii şi culturii româneşti s-a desfăşurat şi în cadrul slujbelor bisericeşti, cu un impact mai general fiind marile sărbători care atrăgeau mulţime de popor, aşa cum sunt hramurile la români.
Opera culturală literară, manuscrisă sau tipărită a Bisericii a fost însoţită de o cultură a tradiţiei orale, manifestată îndeosebi prin slujbele de hram la care aveau acces mulţimi mari de credincioşi. Este îndeobşte cunoscut că tradiţia formează baza, temelia unei culturi, în timp ce înnoirea este ceea ce se adaugă la tradiţie, în măsura în care rezistă timpului.
O cultură este o construcţie spirituală care începe cu temelia, cu tradiţia, care asigură păstrarea şi transmiterea valorilor culturii din generaţie în generaţie.
De aceea, pentru instituţii importante, precum UNESCO, tradiţia este considerată drept patrimoniul intangibil al omenirii, o resursă importantă şi necesară pentru supravieţuirea culturilor.
La această cultură a înţelepciunii sau a armoniei vieţii, inspirată de credinţa ortodoxă şi pacea sufletului promovată la hramurile Bisericii, s-a adăugat adesea şi o cultură a inimii milostive sau a filantropiei creştine, izvorâtă din Evanghelia iubirii lui Hristos şi din Vieţile Sfinţilor, care explică în mare parte ospitalitatea smerită şi constantă a poporului român.
Această cultură românească a carităţii sau a dărniciei devenea adesea o cultură a ajutorării fraterne, atunci când Domnitorii şi ierarhii români ajutau alte Biserici Ortodoxe ca: Patriarhia de Constantinopol, Sfântul Munte Athos, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, mai ales în timpul dominaţiei otomane.
Explicând credincioşilor valoarea faptelor bune şi a iertării, inspirate de Evanghelia iubirii lui Hristos şi de modelul de viaţă al sfinţilor, Biserica a dezvoltat şi o cultură a păcii şi a reconcilierii.
Hramurile bisericeşti şi adunarea credincioşilor care participă la aceste evenimente se înscriu pe linia tradiţiei Bisericii noastre, ele au devenit un principiu dinamic de viaţă, nu un tezaur inert[1].
Hramul unei biserici sau mănăstiri reprezintă serbarea patronului spiritual, a ocrotitorului bisericii respective, care poate fi un sfânt sau o sărbătoare, un eveniment din istoria Bisericii (Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Adormirea Maicii Domnului, etc.)[2].
Hramurile au reprezentat pentru poporul român un prilej de comuniune şi de mare bucurie duhovnicească, de sărbătoare, un important eveniment din viaţa comunitară, având mereu o componentă misionară şi culturală[3].
În trecutul Bisericii noastre, dar şi astăzi, aceste evenimente au reuşit să atragă sute de mii de oameni. Aspectul practic al semnificaţiei hramului s-a valorificat în toate ţinuturile româneşti unde există hramuri cunoscute:
Hramul Mănăstirii Putna, unde se află şi mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, „cea mai frumoasă icoană a sufletului poporului român”, cum l-a numit Nicolae Iorga, este locul unde, în anul 1871, au avut loc „Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni” şi „Primul Congres al Studenţilor Români de Pretutindeni”, organizate de poetul Mihai Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, istoricul Alexandru D. Xenopol, compozitorul Ciprian Porumbescu ş.a., pentru a înfăptui „marea lor operă de ctitorire a conştiinţei de sine a neamului românesc”.
Hramul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care „se ţine prin tradiţie în 24 iunie, unde vin mulţi credincioşi din Moldova şi Transilvania, precum şi mulţi bucovineni şi maramureşeni în frumosul lor port naţional, cu daruri tradiţionale în mâini: flori de câmp, spice de grâu, crengi de tei şi brad şi cu numeroşi copii după ei (…). Se sfinţeşte aghiasmă, se face Sfântul Maslu pentru bolnavi, apoi se săvârşeşte Sfânta Liturghie arhierească pe un podium mare, în curte, în prezenţa mulţimii de închinători. Ochii tuturor privesc spre slujitori în mijlocul cărora se află mitropolitul Moldovei. Cântările corului şi predica mişcă inimile şi scot lacrimi”[4].
Poate mai mult decât în alte aşezăminte călugăreşti din Moldova, hramul Mănăstirii Neamţ aduna mii de credincioşi, atât pentru faima şi însemnătatea lucrării duhovniceşti, culturale şi artistice deosebite, desfăşurată aici încă din veacul al XV-lea, cât şi pentru posibilitatea întâlnirii poporului cu domnul ţării, Ştefan cel Mare, ctitorul mănăstirii, care era aşteptat la sărbătoarea Înălţării Domnului, venind pe cal alb şi însoţit de boierii ţării, aşa cum aflăm în capitolul 1, din romanul „Fraţii Jderi” al lui Mihail Sadoveanu[5].
Hramul Mănăstirii Sihăstria (Neamţ) s-a dezvoltat datorită popularităţii cuviosului părinte stareţ cu viaţă sfântă Cleopa Ilie, mai ales după anul 1947, când, dintr-un mic schit pustnicesc, Sihăstria a devenit o mănăstire misionară, căutată de mulţi pelerini. Părintele Arhimandrit Cleopa avea darul de a spune lucruri profunde într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor. Înţelepciunea lui venea, deodată, din multa citire a cărţilor sfinte, dar şi din multă rugăciune şi multă nevoinţă.
Sfatul lui duhovnicesc, argumentat cu cărţile sfinte, dădea siguranţă şi certitudine de adevăr intelectualului şi teologului şi crea bucurie şi admiraţie în sufletul omului simplu. Zecile de mii de fii şi fiice duhovniceşti care au venit la chilia lui au simţit că el era aproape de orice om. De aceea, l-au ales pe el ca duhovnic, ierarhi şi monahi, demnitari de stat şi oameni de rând, profesori universitari şi ţărani simpli. El îi iubea şi îi sfătuia pe toţi părinteşte. De aceea, în mod irezistibil fiecare se bucura să-i fie fiu duhovnicesc.
Aşteptat în fiecare an cu o evlavie rar întâlnită, hramul Catedralei Mitropolitane din Iaşi, ocrotită de Sfânta Cuvioasă Parascheva, pomenită la 14 octombrie, este ziua celui mai mare pelerinaj religios din România. Cea mai amplă participare a credincioşilor (peste un milion), s-a înregistrat în anul 1996, când, pentru prima dată, a fost adusă la Iaşi, de la Patras, Grecia, racla cu cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României[6].
Cea mai veche aşezare monastică din ţara noastră, cu viaţă monahală neîntreruptă, Mănăstirea Hodoş-Bodrog (1177), are o tradiţie străveche în serbarea hramului la care participă mulţimi de pelerini din toate părţile ţării. Cei mai mulţi participă la Drumul Crucii, o tradiţie împrumutată din Ţara Sfântă, care se săvârşeşte de două ori pe an, în Vinerea Mare şi la Adormirea Maicii Domnului, în ajun, 14 august, după slujba de Priveghere.
Marele praznic al Adormirii Maicii Domnului este şi hramul Mănăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aici, la poalele munţilor Făgăraş, poposesc, în fiecare an, mulţimi de pelerini din toată ţara. Având o istorie dureroasă, cu care poporul s-a identificat adeseori, mănăstirea ctitorită de Brâncoveanu a fost dărâmată cu tunul de habsburgi, în anul 1785, în timpul prigoanei împotriva ortodocşilor din Transilvania. După refacerea mănăstirii (1926-1946) de către Mitropolitul Nicolae Bălan (1920-1955), al doilea ctitor, acesta a hotărât ca toate parohiile ortodoxe din Ţara Făgăraşului să participe la hramul Mănăstirii Sâmbăta de Sus. De aceea, chiar şi în vremea comunismului mulţimi de credincioşi erau obişnuiţi să vină la sărbătoarea hramului, atât pentru slujbele organizate cu mare fast, cât şi pentru predicile şi cuvintele de învăţătură ale Mitropolitului Antonie Plămădeală şi ale părintelui Teofil Părăian, încât Mănăstirea Sâmbăta de Sus a devenit un adevărat centru de spiritualitate şi cultură.
Hramul Mănăstirii Nicula, din Transilvania, în care Ortodoxia credinţei a rodit în evlavia populară un cult deosebit de bogat faţă de Maica Domnului este, de asemenea, bine cunoscut şi frecventat de mulţi credincioşi.
Hramul Catedralei Patriarhale din Bucureşti, unde se află moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou (începând cu 13 iulie 1774), este considerat unul dintre cele mai mari hramuri din ţară. Proclamat drept ocrotitor al cetăţii Bucureştilor încă din secolul al XVIII-lea, în vremea Mitropolitului Filaret al II-lea (1792-1793), Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou s-a dovedit a fi pentru locuitorii capitalei un grabnic ajutător, mai ales în vremuri de restrişte.
Hramurile, ca evenimente sociale şi religioase, au fost mereu un prilej de cunoaştere şi cultivare a credinţei şi spiritualităţii Bisericii noastre, pentru că ceea ce trăieşte şi practică Biserica îşi are temei în învăţătura Domnului Iisus Hristos transmisă prin Sfinţii Apostoli. Prin urmare, este o datorie a fiecărui creştin ortodox de a-şi cunoaşte credinţa pe care o trăieşte şi de a da lămuriri asupra ei când este întrebat (cf. 1 Petru 3, 15).
Participând la hramuri, poporul a reuşit mai uşor să înţeleagă cultul sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi în credinţă, ierurgiile şi rugăciunile pentru întreaga natură. De aceea, la hram se fac rugăciuni pentru bolnavi, pentru sfinţirea apei, rugăciuni şi privegheri de noapte, precum şi slujbe de pomenire a ctitorilor şi a binefăcătorilor sfântului lăcaş.
În Ortodoxie rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul sunt expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din credinţa în Învierea Domnului Hristos, Care a spus: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11, 25), chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul.
Mulţimea credincioşilor care participă la hramuri sunt activi prin rugăciunea şi mărturisirea comună a credinţei, prin pomelnicele şi darurile (prescurile) aduse la Sfânta Liturghie pentru cei vii şi pentru cei adormiţi în Domnul, prin milosteniile săvârşite în numele lor, prin spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.
La astfel de întâlniri s-au constituit într-o formă artistică şi s-au transmis marile balade sau legende populare despre zidirea unor străvechi mănăstiri, precum: Balada Mănăstirii Argeşului, ori Legenda Mănăstirii Putna.
Hramurile au fost, de asemenea, în toate cele trei provincii istorice româneşti, izvoare de formare şi întărire a conştiinţei unităţii de credinţă şi de neam, de luminare a idealurilor naţionale de libertate şi unitate a poporului român.
Privite în ansamblu, hramurile marilor mănăstiri au lăsat urmaşilor o moştenire valoroasă, concretizată nu doar în păstrarea şi transmiterea dreptei credinţe, ci şi într-un bogat patrimoniu cultural, lingvistic şi social. Influenţa acestor evenimente asupra credinţei, vieţii şi culturii naţionale a fost benefică până în ziua de astăzi.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Robert F. TAFT, Oltre l’oriente e l’occidente. Per una tradizione liturgica viva, Edizioni Lipa, Roma, 1999, p. 318.
[2] Pr. Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 195.
[3] Prot. R. SIMION, „Hramul bisericii şi însemnătatea lui”, în: Mitropolia Banatului, XXVII, (1977) 10- 12, p. 721.
[4] Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, „Patericul românesc”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 80-81.
[5] Mihail SADOVEANU, „Fraţii Jderi”, capitolul 1: Ucenicia lui Ionuţ, Editura ASA, Bucureşti, 2014, pp. 9-13.
[6] Pr. Nicolae DASCĂLU, „Itinerarii spirituale în Moldova”, în: Teologie şi Viaţă, X, (LXXVI), (2000) 7-12, p. 66.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 354, Ultimul acces: 2026-04-17 18:25:13

Timp total: 0,39s...

[1]:1