Pr. Florian Mross: Trăim ca ascultători în credinţă pentru a dărui speranţă altora

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pr. Florian Mross: Trăim ca ascultători în credinţă pentru a dărui speranţă altora

[2025-02-16]

foto: Gerhardus.ro
În acest an, în 1 februarie, cu prilejul întâlnirii şi zilei de reculegere spirituală a clerului şi persoanelor consacrate din Dieceza de Timişoara, programul spiritual a fost condus de pr. Florian Mross, preot al Diecezei de Dresden-Meissen, în prezent vicerector al Institutului Pontifical Santa Maria dell’Anima din Roma. Cu această ocazie Claudiu Călin, din partea biroului diecezan de presă, l-a rugat pe pr. Mross să ne acorde un interviu.

– Pr. Florian Mross, în ultimii ani aţi făcut cunoştinţă cu Dieceza noastră prin relaţii de prietenie şi vizite la Timişoara şi în Banat. Vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre dvs, despre trecutul dvs, dar şi despre cum aţi ajuns să cunoaşteţi Dieceza noastră, preoţii şi realităţile noastre.
– Mă numesc Florian Mross şi provin din Dieceza de Dresda-Meissen. Am acum aproape 35 de ani şi am fost aici, în Banat, pentru prima dată în 2021. Îmi amintesc exact data de 19 septembrie, pentru că am semnat în cartea de oaspeţi a Surorilor Franciscane din Caransebeş şi le-am vizitat ieri, aşa că am putut verifica când am fost aici pentru prima dată. Am cunoscut Dieceza de Timişoara pentru că am venit aici cu un bun prieten, Zoltán Toman, care m-a invitat şi mi-a spus: „Da, îţi arăt ţara mea natală şi nu trebuie să îţi fie teamă că nu vei înţelege nimic, pentru că oamenii de acolo vorbesc şi germană, şi maghiară şi română, bineînţeles, şi vino să te vezi!”
Apoi am venit împreună cu colegul meu Zoltán Toman, am fost în Banat de câteva ori, ba chiar şi la unele ocazii. Am ajuns să îi cunosc pe preoţii de aici, dar şi pe călugăriţe şi călugări, ca fiind oameni foarte ospitalieri, foarte deschişi. Cred că acest lucru are de-a face şi cu faptul că etnii atât de diferite au un contact nemijlocit între ele, învaţă împreună, trăiesc împreună, îşi împărtăşesc credinţa împreună, îşi împărtăşesc cultura în comunitate. Ca urmare, am ajuns să îmi placă Banatul, pentru că oamenii de aici sunt foarte ospitalieri, calzi şi primitori. Şi, bineînţeles, acest lucru este bun pentru un oaspete atunci când vine şi este întâmpinat imediat şi cunoaşte oameni noi.
– De ce v-aţi mutat la Roma? De cât timp locuiţi în Roma? Şi ce faceţi de fapt în Cetatea Eternă?
– Am fost trimis la Roma în 2020 de către Episcopul meu, Heinrich Timmerevers, care m-a întrebat dacă vreau să studiez din nou după anii petrecuţi în calitate de capelan la Dresda şi Leipzig. Am fost puţin şocat de propunere, la început, pentru că nu prea îmi doream să plec, şi pentru că îmi plăcea să fiu capelan, voiam să rămân în activitatea pastorală. Apoi Episcopul mi-a spus că ar trebui să studiez şi dreptul canonic. Aşa că mi-am făcut licenţa în drept canonic timp de trei ani, iar acum sunt în al doilea an de studii doctorale şi îmi redactez teza. Desigur, sunt responsabil şi de colegiul în care locuiesc, Santa Maria dell’Anima, unde împart responsabilitatea cu un rector pentru 20 de preoţi din diferite naţiuni europene, care studiază toţi la Roma. Această sarcină implică însă şi un pic de muncă pastorală în Roma. Pe lângă colegiul nostru, ne îngrijim şi de o parohie responsabilă de pelerinii germani care vin la Roma, dar şi de credincioşii vorbitori de limbă germană care trăiesc în Roma. Şi o parte dintre aceste activităţi pastorale, de câţiva ani, sunt constituite de pregătirea copiilor pentru Prima Sf. Împărtăşanie, de pregătirea pentru Sf. Mir şi de însoţirea spirituală a studenţilor germanofoni din Roma. Da, munca acesta îmi umple şi îmi face ziua mai frumoasă.
– Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre Institutul Pontifical Santa Maria del’Anima, pe care l-aţi prezentat deja, şi despre profilul acestui institut?
– Santa Maria del’Anima este un institut foarte vechi, care se ocupă de fapt de pelerinii germani încă de la înfiinţarea sa, în secolul al XIV-lea. Trebuie să vă imaginaţi că în secolul al XIV-lea nu existau astfel de structuri fixe aşa cum le ştim astăzi, de la cazare la case de pelerini, iar dacă existau, atunci erau foarte, foarte puţine. Acesta este motivul pentru care un cuplu olandez a venit cu ideea, în secolul al XIV-lea – care probabil a avut ceva de-a face cu Anul Sfânt de la acea vreme, deoarece primul An Sfânt a fost 1300, şi trebuia să existe un nou An Sfânt la fiecare 100 de ani – astfel că în jurul anului 1350 acest cuplu a început să lucreze la constituirea acestui institut, adică să achiziţioneze proprietăţi şi terenuri pentru a construi un aşa zis ospiciu, o casă pentru pelerini. Pentru Anul Sfânt, posibil că era deja 1400, deci, de fapt, în acest secol al XIV-lea a fost pusă fundaţia noastră pentru grija pelerinilor din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Desigur, imperiul era ceva mai mare decât astăzi, dacă ne uităm doar la Austria sau Germania, reunite.
Astăzi, arealul aceasta geografic include mai multe naţiuni, care sunt toate binevenite aici, la Institut. Iar acest lucru se reflectă în faptul că foarte, foarte des când oamenii, în special cei de limbă germană, vin la Roma, vin la noi pentru a celebra Sfânta Liturghie sau pentru a cere o întâlnire sau un tur ghidat. Această grijă pastorală pentru pelerini este, prin urmare, un pilon al Institutului nostru. Există, de asemenea, un al doilea pilon: pastoraţia pentru germanii sau mai bine zis vorbitorii de limbă germană care trăiesc la Roma. În Santa Maria dell’Anima, în institutul nostru, ei găsesc ceva asemănător cu îngrijirea pastorală parohială, cu lucrurile specifice care aparţin activităţii unei parohii, pe care le ştiţi din viaţa parohială. Iar cel de-al treilea pilon a devenit de fapt important pentru institut abia începând din secolul al XIX-lea: în 1859, a fost înfiinţat un colegiu pentru preoţi, cu alte cuvinte un loc în care preoţii dintr-o mare varietate de ţări europene puteau veni să locuiască la noi şi apoi să studieze la universităţile pontificale din Roma. Aceşti trei piloni caracterizează institutul nostru până în prezent.
– Se poate citi în diverse articole de pe internet că aparţineţi minorităţii sorabe din Germania şi, după cum ştiţi deja, mai multe minorităţi sunt prezente şi în Dieceza de Timişoara, convieţuiesc şi îşi dezvoltă aici viaţa religioasă. Credeţi că apartenenţa la o minoritate este un avantaj sau un dezavantaj în acest dezavantaj în acest secol, în Biserică şi în societate?
– Poate mai întâi un cuvânt despre minoritatea sorabă. Aceasta este o mică minoritate slavă care locuieşte de fapt de multe secole într-un areal din estul Germaniei. Această minoritate slavă are propria ei limbă, propria ei cultură şi propriile ei tradiţii, pe care le păstrează şi astăzi. Cu toate acestea, nu este foarte mare din punct de vedere numeric. Conform unor recensăminte mai vechi, aproximativ 60.000 de sorbi trăiesc încă în Saxonia şi Brandenburg, aproape de graniţa dintre Polonia şi Cehia.
Ca mică minoritate, ştim să apreciem o serie întreagă de lucruri. Şi de aceea cred că minorităţile sunt întotdeauna un lucru pozitiv. Întotdeauna o văd ca pe o valoare a unei culturi naţionale. Ca minoritate, ai propria ta identitate şi nu numai că eşti convins de acest lucru pentru că accentuezi o identitate naţională, dar ai şi o conştiinţă a tradiţiei şi a valorilor, a culturii şi a portului popular propriu. Cred că dacă o minoritate este vie, atunci ea nu este doar folclor, ci o cultură cu adevărat trăită. Această cultură trăită de minorităţi îmbogăţeşte în mod natural şi o naţiune în care minoritatea trăieşte. De aceea, de exemplu, atunci când vorbim despre naţiunea germană, nu mă gândesc niciodată doar la german, ci ştiu că germanul este impregnat identitar de multe naţiuni, printre care se numără şi sorbii. Aşa văd şi eu lucrurile aici, în Banat: pentru mine, a vorbi despre românii de aici înseamnă de fapt a lua în considerare mai multe minorităţi şi naţiuni mai mici. Sunt conştient că din punct de vedere istoric poate ar trebui să ne gândim din nou dacă putem vorbi doar despre români sau dacă nu ar trebui să vorbim despre oamenii din Banat. Dar nu vreau să aprofundez această discuţie acum, putem reveni altă dată.
– Ultimii doi ani au fost caracterizaţi de munca din jurul Sinodului pentru sinodalitate, în Roma. Iar acest an a fost declarat drept An Sfânt, un An Jubiliar. Ce credeţi că vor însemna aceste evenimente majore pentru viaţa Bisericii în Europa?
– Cred că problema sinodalităţii este că… sinodalitatea este încă destul de tânără. Iar problema conexă este că foarte puţini oameni ştiu cu adevărat ce este sinodalitatea. Dar aceasta are de-a face şi cu modul nostru de gândire. Pentru mine, aş descrie-o astfel: sinodalitatea este ceva de genul unei atitudini interioare, o atitudine eclezială interioară, care poate caracteriza, de asemenea, fiecare creştin în parte, de a asculta. Uneori ne grăbim să spunem „am auzit şi ştiu cum gândiţi”. Sinodalitatea, cred eu, este această atitudine de a asculta, de a nu şti încă ce gândeşte cealaltă persoană sau ce vrea să spună sau ce doreşte, ci de a gândi împreună, de a gândi împreună ce dorim, de a dezvolta împreună o viziune, un viitor pentru Biserică, pentru parohii, pentru comunităţi. Şi cred că această ascultare comună, această acţiune sinodală, este ceea ce are nevoie Europa, ceea ce are nevoie Biserica universală, dar şi noi avem nevoie de ea în Diecezele noastre.
Pentru că eu cred că zilele în care preotul paroh sau Episcopul ne spuneau încotro trebuie să se îndrepte Biserica, timpuri care poate că nu au existat niciodată, acum au apus definitiv. Şi singura modalitate de a face acest lucru împreună este să ne ascultăm unii pe alţii, inclusiv să-L ascultăm pe Dumnezeu, pentru că şi acest lucru face parte din procesul de a decide unde mergem, unde ne gândim şi ce vrem, cum vrem să fim o Biserică în viitor. Şi acest lucru este important pentru Europa.
Motto-ul Anului Sfânt este „(Să fim) Pelerini ai speranţei”. Dacă vă gândiţi la faptul că există un An Sfânt ordinar la fiecare 25 de ani, atunci trebuie să realizaţi că ultimul de acest fel a fost acum 25 de ani, iar următorul nu va fi decât peste alţi 25 de ani. Aceasta înseamnă că avem de fapt 50 de ani care alcătuiesc o astfel de perioadă intermediară. Acest An Sfânt este, de asemenea, un fel de altă reorientare, o schimbare radicală. Aceasta înseamnă, de asemenea, o re-conştientizare a ceea ce este Biserica, care, la rândul său, este legată de sinodalitate. Întrebarea este, cum putem fi pelerini ai speranţei? Cum puteţi fi astfel ca şi creştin individual? Cum putem fi astfel în parohie? Cum puteţi fi una într-o Dieceză sau în Biserica universală? Oricine crede că a pleca la Roma şi apoi a păşi prin Porţile Sfinte de acolo ar constitui un pelerin al speranţei gândeşte, cred, un pic prea puţin. Pentru mine, această atitudine este legată şi de sinodalitate, de ascultarea interioară a lui Dumnezeu, a oamenilor cu care trăim împreună în parohie, în Dieceză, pentru a ne întreba în cele din urmă, dar pentru ce şi pentru cine? Şi cred că acest An al Speranţei ne oferă deja un răspuns: trăim ca ascultători în credinţă pentru a da speranţă altor oameni. Şi aceasta nu se întâmplă când stai pe loc undeva, ci când călătoreşti, când eşti în pelerinaj, pentru că îl cauţi pe Dumnezeu, dar şi pe oameni cu nevoile lor, cu grijile lor.
Cu toate acestea, în ce măsură acest lucru va influenţa Europa, care este un orizont larg, poate că mă pot referi la acest lucru doar într-o anumită măsură din experienţele mele de la Roma. Ştiu că multe, multe naţiuni din Europa şi nu numai se reunesc la Roma chiar acum. Ele vin în Cetatea Eternă pentru a fi întărite. Şi cel mai frumos lucru este să vezi că sunt acolo, că se roagă, că se lasă întăriţi, dar, aş dori să subliniez şi acest lucru: că apoi zboară din nou acasă. Nu pentru că ne uşurează puţin viaţa nouă, celor care trăim la Roma, ci pentru că iau ceva cu ei şi, sper eu, dau mărturie despre experienţele lor de acasă şi, din nou sper, dau speranţă oamenilor.
– La ce v-aţi gândit când aţi călătorit la Timişoara în aceste zile? Cum a fost întâlnirea preoţilor şi credincioşilor de sâmbătă în Domul sf. Gheorghe, Catedrala noastră şi în Gerhardinum? Şi cu ce gânduri sau „bagaje” călătoriţi acum înapoi la Roma?
– Am spus-o în predica mea de sâmbătă, la Sfânta Liturghie de la deschiderea întâlnirii, că de fapt acest gând de speranţă l-am primit de la un preot care slujeşte aici în Dieceză. Intenţia mea, după ce Episcopul m-a invitat să predic de Ziua Preoţilor şi a Persoanelor Consacrate la Timişoara, a fost de a da un impuls celor care sunt responsabili de Biserică, inclusiv aici, în Dieceză, de a le da speranţă şi, de asemenea, de a-i încuraja. Am venit cu aceste gânduri în minte, cu intenţia de a-i întări pe oameni în credinţa lor. Şi mi-am oferit mărturia şi în aceste zile, sâmbătă şi duminică, în predica de la Sfânta Liturghie. Şi ce iau cu mine? Este uimitor, când vin aici trăiesc multe, multe impresii. Una dintre principalele impresii este că întâlnesc aici oameni care împărtăşesc credinţa, dar şi naţionalitatea lor, fie că sunt germani, maghiari sau români, această unitate, această deschidere.
Am experimentat acest lucru cu preoţii, care sunt apoi laolaltă, de asemenea, împreună în grupuri mai mici, revitalizând şi dând mărturie într-un mod natural, supranaţional, multilingv. Aceasta este o îmbogăţire, pe care o iau cu mine. Desigur, iau cu mine şi câteva chipuri, persoane individuale. Am putut vedea că unii preoţi erau bolnavi. Asta mă emoţionează, desigur, şi nu îmi este atât de uşor să iau legătura cu persoana respectivă în timpul scurt în care sunt acolo. Dar îi iau cu mine pentru că ştiu că le pot vedea faţa şi ştiu că aş vrea să mă rog pentru ei. Sau le iau cu mine la locurile sfinte din Roma. Iau cu mine aprecierea, aprecierea mea personală, pentru membrii Ordinelor, pentru surorile din diferitele congregaţii care îşi fac serviciul în cele mai variate domenii. Întotdeauna mă întorc acasă ca o persoană dăruită şi îmbogăţită.
– Vă mulţumesc foarte mult pentru interviu, pentru răspunsuri şi pentru timpul acordat! (transcriere Astrid Weisz, Radio Timişoara / ADZ)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 207, Ultimul acces: 2026-09-21 23:22:23

Timp total: 0.04s...

[]:1