Dr. Ştefania Ene, medic ginecolog: „Bucuria cea mai mare este aceea de a fi părtaş la miracolul naşterii”

Acasa > Stiri > Arhiva Stiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Dr. Ştefania Ene, medic ginecolog: „Bucuria cea mai mare este aceea de a fi părtaş la miracolul naşterii”

[2025-02-21]

de basilica.ro

Doamna doctor Ştefania Ene este un sprijin de nădejde pentru numeroase femei însărcinate şi mame care caută un medic profesionist, cu empatie şi respect pentru mamă şi copil.
INTERVIU DE ALEXANDRA NADANE
Este medic cu dublă specializare, Chirurgie Pediatrică şi Obstetrică-Ginecologie, şi mamă a 5 copii, iar mărturia ei vine cu multe lecţii de viaţă despre familie, credinţă, relaţia cu pacienţii şi ajutorul oferit în situaţii de criză.
Echipa familiei
Sunteţi medic ginecolog, aveţi o familie, sunteţi mamă. Cum se împletesc aceste direcţii în viaţa dumneavoastră?
Am avut „norocul” să clădesc pe o stâncă, iar nu pe nisip. E vorba de stânca, de fundaţia care este DRAGOSTEA. Am făcut totul împreună cu soţul meu, ca o echipă. Ne-am cunoscut în anul I de facultate şi de atunci drumurile noastre nu s-au mai despărţit.
Există în medicină conceptul de „sinergia efectelor” care se referă la interacţiunea dintre două sau mai multe substanţe, unde combinaţia lor produce un efect mai mare decât suma efectelor individuale ale fiecărui ingredient. Matematic spus, suma a 1 plus 1 este mai mare decât 2. Acest concept este perfect valabil şi în căsnicie, unde puterea combinată a celor doi soţi este mult mai mare decât suma puterii individuale a fiecăruia.
Mai ales că, aşa cum mi s-a explicat şi mie la un moment dat, ecuaţia cununiei are trei termeni (soţul, soţia şi Dumnezeu), iar efectul sinergic creşte exponenţial în acest caz. Nu ştiu să vă spun lămurit cum am ajuns de la studentă în anul I la Facultatea de Medicină la a fi chirurg cu două specialităţi, mamă şi soţie.
Despre puterea femeilor
Dr. Ştefania Ene împreună cu patru din cei cinci copii ai săi. Foto: Arhiva personală
Am trăit fiecare zi pe rând, am trăit prezentul. Am împărţit povara necazurilor cu familia mea, am împărtăşit bucuriile cu ei şi toate se simt de parcă au trecut doar zece minute de la acel prim an de facultate şi până acum. Chiar aşa, doar zece minute, dar cu capul sub apă.
Lecţia pe care am învăţat-o până acum se poate rezuma cam aşa: e minunat să fii femeie. Pentru că femeile sunt extraordinar de puternice. Incredibil de puternice! Dar puterea lor se manifestă total diferit de a bărbaţilor. Îndrăznesc să spun că dacă puterea s-ar măsura în capacitatea de a muta munţii din loc, femeile ar fi campioane.
Mi-a luat foarte mult timp să învăţ să fiu femeie cu adevărat, să înţeleg care îmi este menirea, care îmi este rostul, cum pot să obţin ceea ce îmi doresc. Nici în acest moment nu am desluşit reţeta deplină, ci sunt încă la nivelul ingredientelor de bază. Sunt câteva ingrediente de bază, dar cu siguranţă ingredientul principal este DRAGOSTEA.
Acum suntem o familie, o echipă, şi trăim prezentul cu cât mai multă dragoste. Cred că acesta ar fi răspunsul simplu la întrebarea dumneavoastră.
Nu se mai nasc copii. S-a răcit dragostea
Ce v-a inspirat să alegeţi specializarea Obstetrică-ginecologie, care au fost bucuriile şi provocările de până acum?
Specialitatea obstetrică-ginecologie este a doua mea specialitate. Prima este aceea de chirurg pediatru. La finalul primei specialităţi m-am speriat de perspectivele sociale şi economice ce mi se arătau la orizont pentru că nu mi se părea posibil să găsesc un post de chirurg pediatru în Bucureşti unde era familia mea care includea deja doi copii.
În încercarea de a schimba, ceva am avut o discuţie cu părintele meu duhovnic şi astfel m-am aliniat pe traseul obstetrică-ginecologie. Această specialitate combina perfect experienţa maternă personală cu abilităţile de chirurg pe care le cultivasem deja.
Aş începe cu provocările. Cea mai mare provocare ar fi reducerea drastică a numărului de naşteri. Nu se mai nasc copii. Femeile refuză să mai rămână însărcinate. S-a răcit dragostea. Ca medic, doare să vezi aşa ceva!
Ca femei, facem alegeri în fiecare zi a vieţii noastre. De multe ori alegem împotriva feminităţii noastre. Alegem să nu naştem, alegem să folosim metode anticoncepţionale, alegem să aşteptăm sau să amânăm, poate alegem să oferim dragoste fără să cerem nimic în schimb, poate facem alegeri egoiste…
Alegerile împotriva propriei firi îmbolnăvesc
Toate alegerile greşite, dar toate, au un preţ pe care îl plătim invitabil când vine scadenţa. Ştiu aceasta pentru că eu, ca medic ginecolog, văd preţul pe care îl plătesc femeile ca urmare a alegerilor greşite. Niciuna dintre femeile ajunse la scadenţă nu este pregătită să plătească preţul deplin al alegerilor pe care le-a făcut de-a lungul vieţii.
Foarte probabil, această afirmaţie este valabilă şi în cazul bărbaţilor, dar eu pot vorbi doar despre ceea ce cunosc. Despre preţul pe care l-ar plăti bărbaţii nu ştiu nimic din punct de vedere profesional.
Cum poţi explica unei femei că boala care o macină este rezultatul alegerilor personale făcute cu ani şi ani în urmă? Ce ai fi putut să-i spui acestei femei ca să aleagă corect, dacă v-aţi fi întâlnit înainte să facă respectivele alegeri? Ce mesaj de învăţătură poţi transmite femeilor care vor face alegeri de acum încolo? Încă nu ştiu…
Sper ca mai mulţi cercetători în medicină, sociologi şi vectori de comunicare publică să aibă dorinţa de a reliefa relaţia dintre un mod de viaţă centrat pe obţinerea plăcerii şi consecinţele acestui hedonism normativizat la nivel de societate, care duc la distrugerea femeilor, în primul rând.
Să redăm demnitatea actului naşterii
O altă mare provocare este eşecul profesioniştilor din obstetrică-ginecologie de a reda demnitatea actului naşterii. Nu mai ştim să apreciem miracolul care este venirea unui om nou pe lume. Nu mai putem să transmitem suficientă dragoste în momentele din jurul naşterii.
Femeile se simt speriate, descurajate, abandonate. Simt că au trecut prin ceva degradant. Vor să închidă ochii de la început şi până ajung la sfârşit. Vor cezariană la cerere şi nu vor să treacă prin trauma naşterii „pe viu”.
Este un eşec al nostru, al profesioniştilor. Este o lipsă totală de dragoste, este o alegere egoistă a medicului, poate şi a pacientei. Probabil că avem multe scuze pentru care am ajuns în situaţia aceasta, dar nu avem scuze că nimeni nu face mai nimic să schimbe aceasta. Nu e cazul să generalizez, dar realitatea din spitalele de stat este clară în privinţa aceasta.
Bucuria cea mai mare este aceea de a fi părtaş la miracolul naşterii. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, obstetricienii sunt participanţii cei mai direcţi la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Ar trebui să ne simţim onoraţi. Mă simt onorată!
Cea mai mare reuşită o consider a fi atunci când pacienta aflată în durerile naşterii ajunge să mă perceapă ca pe un sprijin, ca pe un aliat, ca pe un confident intim. Dacă ajungem în punctul respectiv, naşterea decurge mult mai uşor.
Nu reuşim mereu să ajungem în punctul respectiv, dar când o pacientă revine la mine şi pentru o sarcină ulterioară, pentru mine e o mică victorie. Înseamnă că undeva, cândva am făcut ceva corect. De mult mai puţine ori de câte mi-aş fi dorit.
Dumnezeu vindecă prin oameni imperfecţi
Dr. Ştefania Ene spune că percepe permanent intervenţia lui Dumnezeu în actul medical şi în vindecarea pacienţilor. Foto: Arhiva personală
Ne puteţi povesti o situaţie care v-a impresionat în mod deosebit?
Cel mai tare mă impresionează să percep intervenţia directă a lui Dumnezeu în activitatea profesională de zi cu zi. Printre chirurgii oneşti există o axiomă care sună cam aşa: dacă Dumnezeu îi dă zile pacientului, chirurgul poate să facă ce vrea.
Traducerea ar fi cam aceasta: majoritatea dintre noi facem cât putem de mult, ne punem ştiinţa şi îndemânarea le dispoziţie, ne concentram sa facem bine dar, dacă e să ne taxăm cu cea mai mare acrivie, să notam fiecare eroare, fiecare tăietură, mişcare, cusătură, şi avem curajul sa spunem adevărul, atunci trebuie sa recunoaştem ca faţă de perfecţiunea pe care o ştim teoretic.
În practică, ca tehnică chirurgicală, greşim foarte mult. Facem operaţii după multe ore de nesomn, în condiţii de supărări, necazuri şi multe altele. În unele zile nici nu pot să conduc maşina de oboseală şi de epuizare. Soţul meu mă ceartă că stau şi operez în astfel de condiţii şi o consideră o mare iresponsabilitate. Poate că e! Nu ştiu.
Dar ştiu că, în ciuda greşelilor pe care le facem, care ar fi fatale în condiţii teoretice, pacienţii aceia se vindecă. Noi am greşit, nu am făcut bine, dar rezultatul e bun. Acum înţelegeţi axioma respectivă? Nici nu vreau să vă spun cât m-am rugat… cum m-am rugat… Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu!
Societatea trebuie să găsească soluţii de sprijin
Acum, vorbind la modul concret, sunt multe situaţii particulare care mă impresionează. Am avut o pacientă care, din cauza deficienţelor intelectuale, nu percepea deplin faptul că este gravidă. Fiind prima sarcină, a născut extrem de uşor. Aceasta în condiţiile în care timpul mediu de naştere la o primipară este de 6-8 ore. Doamna mea a născut în aproape 2 ore.
Când asistentele i-au adus copilul după naştere, se bucura că se juca cu „surioara” ei. Eu am văzut aici purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ştiu că alţii văd altfel şi dacă ar fi după ei fetiţa nu s-ar fi născut. Dar cine îmi dă mie dreptul de a-i lua viaţa fetiţei pentru ca mama ei are o dizabilitate?
Cine îmi dă mie dreptul să îi interzic bucuria maternităţii mamei, chiar în un aceasta formă şi în aceasta durată scurtă, căci binele fetiţei se continuă prin creşterea ei de părinţi adoptivi sau din familia extinsă?
Cred că, în faţa cazurilor grave, răspunsul nostru, ca medici obstetricieni nu ar trebui să fie acela de deresponsabilizare faţă de copilul nenăscut în faţa societăţii, care îl vede exclusiv ca o problemă şi îi neagă viaţa şi sprijinul pentru continuarea ei.
Ci răspunsul nostru ar trebui sa fie o cerere răspicată faţă de societate să găsească soluţii pentru binele femeii şi al copilului şi astfel noi sa ne împlinim jurământul de a ocroti viaţa cu toată priceperea medicală.
Mă mai impresionează şi atitudinea unor femei în faţa condamnării la moarte pe care o poate reprezenta diagnosticul de cancer în stadiu avansat. Reuşesc să rămână atât de pozitive, de pline de nădejde! Nici nu vă daţi seama cât ajută aceasta la succesul tratamentului. Iar tu, de pe postul de spectator, te ruşinezi că nu te bucuri deplin de ceea ce ai deja în viaţa ta.
Mama, părtaşă cu Dumnezeu la facerea lumii
„Dacă Dumnezeu v-a ales ca să fiţi părtaşe cu El la facerea lumii, nu abandonaţi această cale”, le transmite dr. Ştefania Ene, mdic ginecolog, femeilor în criză de sarcină. În imagine, mezina familiei, Sofia. Foto: Arhiva personală
Ce gânduri aveţi pentru femeile care se confruntă cu diferite situaţii dificile în timpul sarcinii?
Nu pot să spun mai mult decât s-a spus deja: Nu vă fie teamă! Aveţi credinţă! Aceste două îndemnuri străbat toată Evanghelia. Sunt Adevărul! Calea uşoară nu este calea adevărată. Dacă Dumnezeu v-a ales ca să fiţi părtaşe cu El la facerea lumii, nu abandonaţi această cale.
Ştiu, e cumplit de greu! Cereţi ajutor! Căutaţi ajutor! Bateţi la toate uşile! Sigur veţi găsi un doctor care sa va sprijine, sigur veţi găsi oameni care să vă sprijine. Sunt doctori şi sunt oameni care se bucura nespus să sprijine femeia şi copilul din pântecele ei.
Nu căutaţi să treceţi singure prin situaţiile dificile din timpul sarcinii. Nu îi menajaţi pe cei din jur, cu atât mai puţin pe bărbaţi. Nu uitaţi de cel mai puternic aliat al femeilor, care este Maica Domnului!
Alegerile pe care le facem în lumea aceasta au consecinţe în lumea cealaltă. Alegeţi înţelept!
O profesie care necesită dragoste
Ce gânduri aveţi pentru medicii la început de drum, care se gândesc să aleagă această specializare?
Gândurile mele pentru tinerii colegi? Să facă meseria aceasta cu dragoste. Ceea ce înseamnă, în primul rând, să-şi asume pacienţii aşa cum sunt ei în realitate. Ştiţi, realitatea doare, miroase urât, nu e zâmbitoare, nu e bine-dispusă, are boli infecţioase transmisibile, poate e plină de dejecţii…
Dacă vrei să fii un doctor bun, trebuie să te gândeşti să îţi asumi total realitatea aceasta, a pacientei din spital, în orice moment al vieţii tale, bun sau rău.
Apoi, să încerce găsească adevărul medical care este adânc încifrat în mediul profesional. Să păstreze curiozitatea ştiinţifică şi să nu absoarbă „nemestecate” toate rezultatele studiilor ştiinţifice aşa cum sunt ele servite lumii medicale. Istoria medicinei e plină de adevăruri care s-au dovedit a fi false, dar cu preţul suferinţei semenilor.
Ar fi foarte bine să se integreze într-o echipă de medici cu care să lucreze împreună. Singur, e foarte greu să faci faţă provocărilor acestei specialităţi şi nici nu ar fi corect faţă de paciente!
Cam acestea ar fi câteva din gândurile mele pentru tinerii colegi. Şi mai ales, să ţină cont că vindecătorul suprem este Dumnezeu! Un pacient spovedit şi împărtăşit e mult mai uşor de tratat.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 134, Ultimul acces: 2026-06-11 22:30:07

Timp total: 0.03s...

[]:1