Bartolo Longo şi pr. Emil Kapaun între viitorii sfinţi

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Bartolo Longo şi pr. Emil Kapaun între viitorii sfinţi

[2025-02-26]

Papa Francisc a autorizat promulgarea mai multor decrete pentru Cauzele Sfinţilor, permiţând, între altele, înaintarea cauzelor de canonizare a laicului italian Bartolo Longo, „Apostolul Rozariului”; a pr. Emil Kapaun, capelan militar american; a „medicului săracilor”, venezueleanul José Gregorio Hernández Cisneros. Printre noii venerabili se numără Salvo D’Acquisto, carabinierul care şi-a oferit viaţa pentru a salva un grup de persoane de la represaliile naziste.

Sunt istorii de excelenţă umană înainte de a fi în mod deosebit creştine, adesea de pur eroism, cele care reies din noile canonizări şi beatificări. Şi în decretele semnate luni, 24 februarie 2025, de Papa Francisc – care l-a primit la Policlinica Gemelli, unde este internat de mai multe zile, pe Cardinalul secretar de stat Pietro Parolin, şi pe substitut, Arhiepiscopul Edgar Peńa Parra – strălucesc figurile a doi viitori sfinţi, un italian şi un venezuelean, foarte îndrăgiţi în ţările respective.
Apostolul Rozariului de la Pompei
Bartolo Longo este foarte legat de Preasfânta Fecioară Maria de la Pompei. A trăit între jumătatea secolului al XIX-lea şi primele decenii din secolul al XX-lea, originar din Latiano (Puglia). Cel care va deveni un apostol al Rozariului trăieşte o primă fază a vieţii cu o suferinţă interioară foarte acută. În timpul studiilor de jurisprudenţă la Napoli se apropie pentru câtva timp de spiritism pentru a regăsi după aceea credinţa graţie ajutorului câtorva preoţi. Se aprinde în el dorinţa de a promova opere de caritate şi, devenind administrator al bunurilor contesei Marianna Farnararo, rămasă văduvă cu cinci copii mici, lucrează pentru ca oamenii săraci care trăiau pe terenurile nobilei femei în Valle di Pompei să aibă o viaţă mai demnă.
În 1875 duce la Pompei o imagine a Preasfintei Fecioare Maria şi în 1876 începe construcţia sanctuarului destinat să devină loc de cult mondial, consacrat Preasfintei Fecioare Maria a Rozariului la 7 mai 1891. Bartolo Longo se căsătoreşte cu contesa şi împreună donează proprietatea sanctuarului Papei Leon al XIII-lea, care le lasă soţilor administrarea. Pentru viitorul fericit este începutul unei noi vieţi de devoţiune totală faţă de Fecioară, pe care o exercită şi cu o intensă muncă de scriere şi difuzare de cărţi, broşuri şi reviste. Moare în 1926; Papa Ioan Paul al II-lea îl ridică la cinstea altarelor în 1980.
Cererea de canonizări
Tocmai această enormă răspândire a devoţiunii mariane izvorâtă din Sanctuarul de la Pompei l-a făcut, în 2024, pe Arhiepiscopul prelat şi delegat pontifical al sanctuarului, Tommaso Caputo, împreună cu Episcopul de Acerra, Antonio Di Donna, preşedinte al prelaţilor din Campania, să ceară Papei canonizarea Fericitului Bartolo Longo. O cerere asemănătoare a fost adresată Papei Francisc şi de Cardinalul Arhiepiscop emerit de Caracas, Baltazar Enrique Cardozo – sprijinită de Episcopi din diferite ţări latinoamericane, dar şi din SUA şi Spania – pentru José Hernández Cisneros, un medic venezuelean care a trăit între 1864 şi 1919, a cărui faimă de „medic al săracilor” s-a răspândit de mulţi ani la nivel internaţional. Primind aceste cereri, Papa, informează Dicasterul pentru Cauzele Sfinţilor, „a decis să convoace un consistoriu cu privire la următoarele canonizări”.
Cămaşă albă, franciscan în inimă
Pentru cei care îl cunoşteau, era sfânt deja în viaţă. Jose Gregorio Hernández Cisneros, originar din Isnotú, în statul Trujillo din Venezuela, după studiile regulamentare decide să se înscrie la medicină la Universitatea din Caracas. Studiază şi la Paris şi Berlin şi se specializează în microbiologie şi bacteriologie, histologie normală şi patologică şi fiziologie experimentală. Doreşte cu putere să devină preot, dar el care se pregăteşte să îi îngrijească pe ceilalţi are în sănătate un punct slab. Oricum aderă la Ordinul Franciscan Secular şi cu dedicarea unui consacrat abordează profesia medicală, preferându-i pe cei care sunt fără mijloace. Îl numesc repede „medicul săracilor”, de la care nu numai că nu ia bani, ci adesea le plăteşte medicamentele. Şi tocmai când ieşea dintr-o farmacie din Caracas, în iunie 1919, unde cumpărase medicamente pentru o pacientă bătrână, a fost lovit de o maşină, murind după aceea în spital. A fost proclamat fericit în 2021 şi rămăşiţele sale pământeşti sunt venerate în biserica „Nostra Signora della Candelaria” la Caracas.
Curajul mai mare
În decretele care Papa Francisc a autorizat să fie promulgate sunt alte două figuri unite de acelaşi destin care împleteşte eroism, dramă şi credinţă. Prima istorie se referă la Salvo D’Acquisto, tânăr carabinier napolitan, născut în 1920, care la 18 ani intră în arma carabinierilor. Între ‘40 şi ‘42 este trimis în Libia unde arată cu sinceritate convingerile sale atât prin corectitudinea morală, cât şi prin gesturile cu care o însoţeşte, semnul crucii în public sau recitarea Rozariului. Devenit vice-brigadier, este trimis la secţia din Torrimpietra. După armistiţiul din 8 septembrie 1943, la 22 septembrie un pluton nazist – de acum duşman în ţinutul italian – ajunge la Torre di Palidoro, situat în teritoriul cazărmii. Câţiva soldaţi găsesc şi forţează în mod neatent nişte lăzi care conţineau grenade, provocând o explozie care ucide un militar şi răneşte alţi doi.
Comandatul bănuieşte că este un atentat şi îl arestează pe Salvo D’Acquisto care, în absenţa superiorului, în acea perioadă era la comanda secţiei de carabinieri. Vice-brigadierul explică în mai multe rânduri că a fost vorba de un accident tragic, însă naziştii decid represalii şi arestează 22 de persoane, le constrâng să sape o groapă mare şi pregătesc să le împuşte, când Salvo D’Acquisto se autoacuză ca unic responsabil pentru cele întâmplate, oferindu-se în schimbul eliberării tuturor celorlalţi. Carabinierul de 23 de ani este împuşcat pe loc în timp ce ostaticii reuşesc să îşi salveze viaţa. A fost o decizie, se recunoaşte în decretul care îl defineşte „venerabil” pe Salvo D’Acquisto, nedictată de „un simplu act de solidaritate civică şi de filantropie seculară”, ci inserată „într-un stil de viaţă în mod conştient şi coerent creştin”.
Mereu în prima linie
Cealaltă istorie se desfăşoară şi ea într-un scenariu de război. Emil Joseph Kapaun este un american din Kansas, unde se naşte în 1916 într-o familie de origine boemă foarte religioasă. În el se maturează vocaţia la preoţie, studiază în seminar şi în ‘41, după intrarea Statelor Unite ale Americii în război, se înrolează drept capelan militar. În 1944 este trimis în regiunea indo-birmană apoi, la izbucnirea conflictului în Coreea, pr. Kapaun ajunge acolo cu unitatea sa militară. În timpul bătăliei de la Unsan, la 1 noiembrie 1950, aproape de graniţa cu Coreea de Nord, capelanul refuză să fugă şi rămâne în zona de război pentru a-i putea ajuta pe cei răniţi.
Fiind prins, este închis în lagărul din Pyokton, unde desfăşoară o activitate de apostolat în mijlocul suferinţelor şi privaţiunilor altor 3.500 de deţinuţi. Lipsa de hrană şi haine şi unele probleme fizice induse de precaritatea închisorii îl slăbesc până când, în săptămâna de după Paştele din ’51, se prăbuşeşte la pământ şi poliţiştii chinezi, care au luat locul coreenilor în controlarea lagărului, îl trimit la „Casa morţii”, o structură în care prizonierii sunt lăsaţi fără apă, mâncare şi îngrijiri şi unde slujitorul lui Dumnezeu, acum „venerabil”, se stinge la 23 mai 1951.
Noii venerabili
În decrete se vorbeşte şi despre virtuţile eroice ale trei noi venerabili. Spaniolul Michele Maura Montaner, născut în 1843 şi decedat în 1915 la Palma de Mallorca, Spania, a fost preot diecezan şi fondator al Congregación de las Hermanas Celadoras del Culto Eucaristico. Predicator neobosit de misiuni populare, fondează şi ziarul El Áncora pentru a înfrunta ateismul, alegere care îi provoacă persecuţii din partea regimului de atunci. Se dedică pentru formarea preoţilor şi în apostolatul muncitorilor.
Contemporan cu el este un alt preot diecezan, italianul Didaco Bessi, fondator al Congregaţiei Surorilor Dominicane ale Sfintei Maria a Rozariului, care s-a născut şi a trăit la Iolo între 1856 şi 1919. Stilul său pastoral are ca pilastru îngrijirea familiilor, promovarea umană şi educaţia. Se adresează în mod prevalent fetelor care nu erau trimise la şcoală şi încă de mici obligate să împletească paie pentru confecţionarea pălăriilor. Şcoala pentru fetele sărace este una din primele sale activităţi, inspirată de o viziune foarte modernă pentru care a instrui nu înseamnă simplă transmitere de informaţii, ci a-i ajuta pe tineri să ajungă la o plinătate umană şi spirituală.
Laica poloneză Cunegonda Siwiec s-a născut şi a trăit la Stryszawa – Siwcówka între 1876 şi 1955; la 20 de ani – cu o căsătorie prevăzută – decide să se dăruiască lui Dumnezeu aderând mai înainte la Ordinul terţiar carmelitan şi dedicând energii în diferite forme de apostolat. Oferă un teren moştenit pentru a construi acolo un centru pedagogic-educativ pentru tineri şi adulţi, o şcoală obişnuită, pe care ea, fată fără posibilitate de a studia, nu a putut să o frecventeze. Cu o evlavie mare faţă de Euharistie, „Kundusia”, cum este numită în mod familiar, începe să simtă îndeosebi după Împărtăşanie „locuţiuni interioare”, revelaţii din partea lui Isus, a Preasfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor, pe care în 1942 le destăinuieşte duhovnicului său, care transcrie mesajele până la moartea viitoarei venerabile. Cu sănătatea care treptat se înrăutăţeşte, Kundusia decide să îşi ofere viaţa pentru repararea păcatelor şi devine rapid punct de referinţă spirituală pentru multe persoane. (material Vatican News tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 122, Ultimul acces: 2026-06-10 15:10:39

Timp total: 0.03s...

[]:1