Interviu de(spre) post, cu Episcopul Macarie: Trupul este carne şi vrea carne. Sufletul este cer şi vrea cer!

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu de(spre) post, cu Episcopul Macarie: Trupul este carne şi vrea carne. Sufletul este cer şi vrea cer!

[2025-03-15]

de Sorin Ioniţe

Din punct de vedere alimentar, postirea ne este clară tuturor. Postul de alimente este doar un mijloc pentru a ne susţine eforturile spirituale, eforturi care sunt o reală provocare la adresa voinţei noastre.
Despre eforturile transformatoare ale creştinului în post am purtat un dialog cu Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord.
Basilica.ro: Preasfinţia Voastră, în acest plin proces de pregătire pentru Învierea Domnului spuneaţi că „trebuie să facem din inima noastră sălaş primitor de frate”. În lumea actuală care „fierbe” în egoism şi dezbinare cum să reziste creştinul să fie paşnic, senin, iubitor? Cum să-şi motiveze el iubirea necondiţionată faţă de semeni?
PS Macarie: Ce este, în esenţa sa, postul? Aş spune, pe scurt, că este un antrenament pentru depăşirea limitelor impuse de trup şi lume.
Ştiu că foarte mulţi caută să privească şi promoveze postul mai degrabă ca o terapie sau abilitate de care avem nevoie şi pe care o putem deprinde. Şi e foarte adevărat că postul este şi terapie, şi deprindere. Dar, mai mult poate decât orice, este o întâlnire cu adversitatea, cu limitele noastre. Oricât de mult privim postul sub aspectul său terapeutic, şi oricât de mult sunt la modă astăzi practicile de detoxifiere sau cele „vegane”, noi ştim că a posti, de fapt, înseamnă a te priva, a te lipsi de un aport de substanţe nutritive apreciabil şi necesar pentru funcţionarea optimă a trupului.
”Trupul este carne şi vrea carne
Postul e o probă la care ne supunem, şi nu e dintre cele mai uşoare. Sigur, astăzi sunt multe produse care, aparent, fac postul mai uşor, dar ele nu înlocuiesc produsele „de dulce” şi nici nu sunt, multe dintre ele, prea sănătoase. În aceste condiţii, deseori, trupul se revoltă, căci îl privăm de cele de care are nevoie şi cu care este obişnuit.
Trupul este carne şi vrea carne. Sufletul este cer şi vrea cer! Iată, aşadar, o adversitate lăuntrică : trupul vrea una, duhul râvneşte la altceva. Postul este prilejul prin care noi ne asumăm această adversitate lăuntrică şi negăm trupului cele trupeşti, pentru a ajunge la cele cereşti. Postul arată că viaţa duhovnicească este ceva extrem de serios şi angajant.
Sunt atâţia sfinţi, vechi sau noi, care s-au topit trupeşte prin post, mulţi dintre ei scurtându-şi, practic, zilele. Să ne gândim doar la Sfinţii Ierarhi Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare, amândoi aspri postitori şi foarte slăbiţi trupeşte destul de devreme. Iar ca ei sunt atâţia. Nu dau aceste exemple pentru a îndemna nesocotit la post aspru, ci pentru a readuce aminte că postul este solicitant. Tocmai de aceea Biserica îl predică cu iconomie, luând în seama posibilităţile fiecăruia, în funcţie de situaţia în care se află şi starea sa de sănătate.
”Postul – întâlnirea cu limitele
Am făcut această lungă introducere pentru a înţelege mai bine de ce postul înseamnă întâlnirea cu limitele noastre. Această confruntare are loc pe plan trupesc, dar şi sufletesc. Dacă prin post noi stingem trupescul, prin înfrânare în viaţa sufletească noi ne lărgim inimile.
Iar aceasta înseamnă că acceptăm să ne micşorăm pe noi înşine pentru aproapele. Şi nu este deloc uşor! Căci, aşa cum trupeşte ai nevoie de mâncarea de „dulce”, aşa şi sufleteşte, noi suntem obişnuiţi să ne dăm nouă întâietate, iar nu celuilalt. Eu sunt primul! Iar dacă celălalt îmi greşeşte, sau mă răneşte, sau nu se poartă bine cu mine, am pornirea de a mă proteja de el.
De atâtea ori ne rănim unii pe alţii, prin indiferenţa noastră, prin ignorare, prin faptul că nu suntem implicaţi în relaţia cu celălalt… Depăşirea acestei tendinţe de a ne retrage în propria „carapace”, de a ne „baricada” în propria inimă, protejându-ne de insensibilitatea percepută sau reală a celor din jur, este un prim pas prin care ne lărgim inima. Dărâmând zidurile cetăţii prin care căutăm să ne „apărăm” de aproapele, reuşim să-i facem loc în sufletul nostru.
”O încercare prin care trebuie să trecem
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă un exerciţiu cotidian de a empatiza cu aproapele. De a-l asculta. De a-i înţelege păsurile. De a-i răbda neajunsurile. De a-i respecta alegerile, chiar şi atunci când nu i le aprobi. De a-i dori binele, fără nicio aşteptare de reciprocitate sau răsplată. Înseamnă un exerciţiu cotidian de a ne pune în locul lui şi de a-l privi cu compătimire: de a împreună suferi cu el, împreună bucura cu el.
Când ne propunem acest lucru, e bine, însă, să ne înarmăm cu multă răbdare şi discernământ. Pentru că prin multe eşecuri lăuntrice vom trece până vom dobândi înţelepciunea de a răbda duhovniceşte dezbinarea, refuzul, ostilitatea sau răceala celuilalt. Aşa cum, atunci când ne propunem să postim, e bine să fim realişti cu privire la ce putem face, şi să nu cădem în extreme, aşa şi în această privinţă, să nu credem că a răbda şi iubi pe fratele este ceva, aşa… „la un click distanţă”.
Este o încercare prin care trebuie să trecem, pentru maturizarea noastră sufletească, dar de aceea iubim credinţa noastră ortodoxă, pentru că cere de la noi lucruri mari şi grele.
”Puternic nu este cel care face orice
Basilica.ro: Lumea actuală e plină de stimuli care ne propun plăceri de toate categoriile, pe toate ecranele. Cum mai poate un tânăr să înţeleagă îndemnul la înfrânare? Cum să ne antrenăm voinţa în faţa ispitelor?
PS Macarie: Tânărul poate înţelege că înfrânarea este condiţia necesară pentru el de a fi… liber cu adevărat. Înfrânarea înseamnă un exerciţiu de a-ţi controla şi redirecţiona voinţa.
Un om puternic este nu cel care poate face orice vrea, prin asta înţelegând orice nesăbuinţă pe care o poate făptui, ci este cel care alege în cunoştinţă de cauză, adică cel care îşi controlează voia, direcţionând-o spre cele de folos, spre cele care sporesc viaţa binecuvântată de Dumnezeu şi o taie de la cele nefolositoare, de la cele păgubitoare sau, pur şi simplu, de la cele de prisos.
Este adevărat că în cultura societăţii de azi, tânărul e deprins să „fie el însuşi”, iar aceasta înseamnă, de fapt, să fie neînfrânat în faţa stimulilor cu care este ţintit, în mod agresiv, de către toţi cei ce vor să-l „dreseze” pentru a-l face să se conformeze propriilor lor interese: să le cumpere produsele (neapărat de „brand”), să le dăruiască timpul şi emoţiile sale (făcând engagement în mediul digital), într-un final, inima sa (făcându-l să se implice în falsele cauze „justiţiare” care se constituie în „trenduri” pe reţelele sociale).
Cred că este bine ca familiile creştine să ia seama devreme la aceste realităţi şi să-şi crească ai lor copii într-o manieră oarecum asemănătoare cu modul în care primele familii creştine îşi creşteau copiii într-o lume ostilă: buni cetăţeni ai patriilor lor, dar conştienţi că aparţin unei patrii cereşti, unei alte lumi şi unei culturi a Duhului, cu valori şi scopuri diferite, uneori radical, de cele ale culturii dominante.
În absenţa unei astfel de conştientizări, practicile noastre ascetice şi duhovniceşti par „nebunie”, par lipsite de sens. Dar cât de mult sens găseşte în aceste vechi practici de înnobilare sufletească şi trupească un tânăr care nu se mulţumeşte cu ce-i oferă lumea sau care nu se simte în largul său într-o astfel de lume! Văd aceasta la tinerii convertiţi din ţările nordice, care descoperă Ortodoxia ca o cale de recăpătare a unei identităţi de sine şi a unei libertăţi autentice după care râvneau şi despre care nici nu ştiau că ar fi posibilă…
”Să nu cheltuim răgazul pe telefon
Basilica.ro: Aţi recomandat adesea „să ne retragem din vacarmul informaţional” pentru un post cât mai reuşit. Este retragerea singura soluţie? Dacă ocupaţia sa nu permite acest lucru, cum poate creştinul să-şi aline împrăştierea?
PS Macarie: Este perfect adevărat că, pentru foarte mulţi dintre noi, este, practic, aproape imposibil să ne retragem fizic din „vacarmul informaţional”. Ce putem, totuşi, face?
În primul rând, să încercăm să alegem ca, de fiecare dată când avem un răgaz, fie el şi de câteva minute, să nu-l „cheltuim” intrând pe telefon. Toţi avem micile noastre momente de pauză. De pildă, dimineaţa, în drum spre serviciu, dacă luăm metroul sau autobuzul, ce vom face? Cel mai adesea, ne deschidem telefonul şi începem „navigarea”. Dar ce-ar fi ca, de data asta, să nu mai intru pe paginile nefolositoare ale telefonului?
Ce-ar fi să am acces, mai bine, la câteva rugăciuni? Sau să spun o Rugăciunea lui Iisus în gând? Să refuz ca în aceste câteva minute în care „stau degeaba”, să mă predau diverselor reţele. Vom observa că dacă vom practica acest lucru în mod serios, timpul petrecut în „vacarmul informaţional”, se va reduce mult.
”Să nu lăsăm reţelele să ne facă agenda
În al doilea rând, să căutăm să nu lăsăm reţelele sociale să ne alcătuiască ele „agenda” intereselor şi preocupărilor noastre, ci să ne detaşăm şi să căutăm să avem preocupările noastre constante, duhovniceşti, şi să nu pierdem legătura cu acestea nici când, vrând-nevrând, ne aflăm pe „marea” digitală.
Dacă nu „navigăm” la întâmplare pe internet, atunci poate nici nu vom fi atât de păgubiţi. Dacă intrăm, însă, la întâmplare pe telefon, scrolând te miri ce, atunci ne vom trezi cu o stare de anxietate apărută pentru că ne-am „uitat” pur şi simplu pe internet, sărind din postare-n postare sau din video în video, pierzând şirul orelor.
În al treilea rând, să rezistăm tentaţiei de a ne lăsa „conduşi” de stihiile digitale stârnite pe reţelele sociale. Adică, să ne ţinem deoparte, pe cât se poate, de stările inflamate de spirit care de atâtea ori se răspândesc în mediile online. Să rămânem detaşaţi şi prudenţi în faţa a orice întâlnim în mediul digital.
Cu toate că este un mediu intens acaparant, este bine să ne aducem aminte că realitatea nu este acolo, şi că în viaţa noastră ceea ce contează, în ultimă instanţă, este ceea ce fac cu propria mea viaţă, propriul meu suflet, şi ce fac cu acestea în realitatea în care Domnul m-a aşezat. Iar dacă m-a aşezat într-o anume realitate, a făcut-o cu un scop şi cu un rost, iar pe acestea cu siguranţă nu le voi afla de pe telefon.
Basilica.ro: Părinte Episcop, cum este postul pentru ortodocşii români din nordul Europei, între creştinii de alte confesiuni? Asceza este facilitată de înstrăinare?
PS Macarie: Postul pentru românii din diaspora nu ştiu dacă este radical diferit de cel al românilor de acasă.
E adevărat că în România ţin mult mai mulţi post. Dar, altfel, atât pentru cei aici cât şi pentru cei de acasă, viaţa e grea, solicitantă, cu multe alergături, cu multă zdroabă şi multe frământări. Acest ritm al vieţii, foarte istovitor, te epuizează sufleteşte şi trupeşte.
Dar, pentru cei care au redescoperit Biserica, ca şi pentru noii convertiţi, de altfel, postul este important pentru că e o alegere asumată, conştientă, de a merge pe calea ascetică creştină, spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 169, Ultimul acces: 2026-09-24 09:49:38

Timp total: 0.05s...

[]:1