Pastorala Sfântului Sinod la prima Duminică din Postul Naşterii Domnului 2025: O pregătire de sfinţire pentru trup şi suflet - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasa > Stiri > Arhiva Stiri
Stiri de azi
Stiri Actuale
Arhiva Stiri 2026
Arhiva Stiri 2025
Arhiva Stiri 2024
Arhiva Stiri 2023
Arhiva Stiri 2022
Arhiva Stiri 2021
Arhiva Stiri 2020
Arhiva Stiri 2019
Arhiva Stiri 2018
Arhiva Stiri 2017
Arhiva Stiri 2016
Arhiva Stiri 2015
Arhiva Stiri 2014
Arhiva Stiri 2013
Arhiva Stiri 2012
Arhiva Stiri 2011
Arhiva Stiri 2010
Arhiva Stiri 2009
Arhiva Stiri 2008
Arhiva Stiri 2007
Arhiva Stiri 2006
Arhiva Stiri 2005
Top Toate Stirile
Top Stiri Actuale
Stiri necitite
Sugerati Stiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Pastorala Sfântului Sinod la prima Duminică din Postul Naşterii Domnului 2025: O pregătire de sfinţire pentru trup şi suflet

[2025-11-14]
de Mihail Pătrăşcanu

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din Patriarhia Română, pentru prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2025.
Postul Crăciunului începe în data de 14 noiembrie şi durează până în data de 24 decembrie. Este o tradiţie ca membrii Sfântului Sinod să se adreseze clericilor, monahilor şi credincioşilor în prima duminică din Post, pentru a transmite câteva îndemnuri duhovniceşti şi practice pentru întâmpinarea sărbătorii Naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (25 decembrie).
Anul acesta, pastorala este inspirată şi de tematica omagială şi comemorativă a Centenarului Patriarhiei Române şi a duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX-lea.
Despre anul omagial, ierarhii au transmis: „Patriarhia Română a devenit simbolul unităţii spirituale a tuturor românilor ortodocşi, reuniţi între aceleaşi hotare naţionale, după secole de separare administrativă şi bisericească”.
O altă temă abordată în pastorală este Sfinţirea picturii în mozaic a Catedralei Naţionale: „Prin toate elementele ei componente, Catedrala Naţională poate fi considerată astăzi o carte deschisă de teologie ortodoxă, scrisă în piatră, culoare şi lumină”.
Despre sfinţii mărturisitori, ierarhii au afirmat că „aceşti sfinţi reprezintă rodul cel mai de preţ pe care Biserica noastră l-a adus în acest secol, deoarece prin ei se arată concret lucrarea tainică a harului Duhului Sfânt”.
În pastorala Sfântului Sinod, ierarhii arată că Postul Naşterii Domnului este „o pregătire de sfinţire a sufletelor şi a trupurilor”, împlinită prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar şi un timp al milosteniei şi întrajutorării.
În contextul actual marcat de criză, nesiguranţă şi suferinţă, credincioşii sunt chemaţi să înmulţească rugăciunea pentru pace şi să ofere ajutor bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi celor întristaţi, organizând ca în fiecare an colecte de alimente, haine şi bani în parohii şi mănăstiri.
În acest an, pastorala este semnata de trei noi ierarhi: Preasfinţitul Părinte Samuel Bistriţeanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului; Preasfinţitul Părinte Nectarie de Bogdania, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Preasfinţitul Părinte Teofil Trotuşanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.
Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima Duminică a Postului Naşterii Domnului din anul 2025
Coperta pastoralei
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Păstrând neîntreruptă rânduiala aşezată în anul 2008 privind anii omagiali şi comemorativi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române şi Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX-lea.
De-a lungul celor 100 de ani de activitate şi organizare insti­tuţională, Patriarhia Română a propovăduit Evanghelia şi a condus credincioşii, prin lucrarea Duhului Sfânt, către Hristos, Mirele Bisericii, fiind în acelaşi timp şi un factor de unitate naţională, stabilitate socială şi înflorire culturală, iar duhovnicii şi mărturisitorii ortodocşi români din secolul al XX-lea au fost trăitori şi apărători ai cre­dinţei ortodoxe în timpurile ostile ale regimului comunist ateu.
Patriarhia Română a devenit simbolul unităţii spirituale a tuturor românilor ortodocşi
Atât recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885, cât şi ridicarea ei la rangul de Patriarhie, la 4 februarie 1925, reprezintă două evenimente istorice de importanţă capitală pentru viaţa bisericească a poporului român, deoarece au influen­ţat în mod deosebit dezvoltarea instituţională şi administrativă dinamică a Bisericii Ortodoxe Române, fiind şi expresia firească a unităţii spirituale şi naţionale realizate prin Marea Unire de la ­1 Decembrie 1918.
Canonizarea sfinţilor români, înfiinţarea de noi eparhii, organizarea diasporei ortodoxe române, aportul consistent al Bisericii Ortodoxe Române în domeniul relaţiilor interortodoxe, intercreştine şi interreligioase nu s-ar fi putut realiza fără aceste momente providenţiale ale istoriei şi devenirii sale.
Întemeiată în contextul istoric al României Mari, Patriarhia Română a devenit simbolul unităţii spirituale a tuturor românilor ortodocşi, reuniţi între aceleaşi hotare naţionale, după secole de separare administrativă şi bisericească.
Marea Unire a determinat schimbări importante inclusiv în viaţa Bisericii noastre, impunându-se principiul organizării unitare a vieţii bisericeşti în toate provinciile regatului României Mari. La 31 decembrie 1919, a fost ales Mitropolit primat Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, care participase la actul istoric de la 1 decembrie 1918, fiind unul dintre ierarhii care au oficiat slujba de Te Deum pentru întrunirea dele­gaţilor votanţi ai Rezoluţiei de unire de la Alba Iulia şi membru al delegaţiei transilvănene care a înmânat Actul Unirii regelui Ferdinand la 14 decembrie 1918, în ­Bucureşti.
În acest context, mai multe personalităţi bisericeşti, politice şi culturale au susţinut şi argumentat ideea înfiinţării Patriarhiei ca act de prestigiu pentru o Biserică autocefală şi pentru România Întregită, care, după Revoluţia bolşevică (6-7 nov. 1917), „era cel mai mare stat ortodox din Europa”, aşa cum menţiona profesorul Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şi documente, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926, p. 11), şi „singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome” (Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 7), cum constata savantul Nicolae Iorga.
În 4 februarie 1925, la propunerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române, propunere votată în unanimitate. În aceeaşi şedinţă, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin a dat citire Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc şi hotărârea a fost comunicată guvernului spre legiferare.
După adoptarea proiectului de lege de către corpurile legislative (12 şi 17 febr. 1925), legea a fost promulgată de către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925. Astfel, după Marea Unire, diversitatea organizării bisericeşti din Basarabia, Bucovina şi Transilvania a făcut evidentă necesitatea unei unificări sub o singură autoritate bisericească, având sediul la Bucureşti.
Patriarhia Ecumenică, reprezentată de Patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenită şi îndreptăţită […] ­ridicarea Bisericii-surori din ­România la vrednicia patriarhală” („Tomosul Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 133). Tomosul Patriarhului Ecumenic emis la 30 iulie 1925 a consfinţit în mod canonic demnitatea patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române, iar întronizarea primului Patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a marcat începutul unei noi epoci a Ortodoxiei româneşti.
În cei 100 de ani de activitate, Patriarhia Română s-a afirmat ca o instituţie fundamentală pentru păstrarea identităţii naţionale şi spirituale a poporului român. Ea a traversat şi perioade istorice foarte dificile, ca dictatura regală, regimul antonescian, dar mai ales regimul comunist ateu, unind suferinţa cu speranţa şi supra­vieţuind cu vigoare, pentru a înflori, după 1989, într-o perioadă de renaştere spirituală şi misionară de mare amploare.
Patriarhii care au păstorit Biserica Ortodoxă Română în acest secol (1925-2025) au fost ierarhi înţelepţi şi demni, care au contribuit, fiecare în felul său, la continuitatea şi dezvoltarea vieţii bisericeşti în poporul român.
Dorinţa credincioşilor orto­docşi români de a avea o nouă Catedrală Patriarhală, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost împlinită prin edificarea Catedralei Naţionale.
Astfel, în anul Centenar al României Mari 2018 a fost sfinţit, la 25 noiembrie, Altarul Catedralei Naţio­nale, cu hramurile Înălţarea Domnului (Ziua Eroilor) şi Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, iar la 26 octombrie 2025, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, s-au sfinţit exteriorul şi pictura Catedralei Naţionale, un dar al poporului român dreptcredincios izvorât din credinţa în Dumnezeu şi cinstirea eroilor români.
Prin toate elementele ei componente, Catedrala Naţională poate fi considerată astăzi o carte deschisă de teologie ortodoxă, scrisă în piatră, culoare şi lumină, care cheamă la rugăciune şi comuniune sfântă. Prin sfinţire, ea devine pregustare a comuniunii eterne cu Sfânta Treime din Împărăţia cerurilor, adevăr foarte puternic sub­liniat în slujba de sfinţire a bisericii, când se cântă troparul: „Această casă Tatăl a zidit-o, această casă Fiul a-ntărit-o, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a lu­minat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre”.
Deci, Biserica a fost sfinţită prin harul Preasfintei Treimi, pentru a fi oamenilor corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al comuniunii credincioşilor cu Hristos Cel răstignit, înviat şi ­înălţat întru slavă la cer şi, tot­odată, casa Prea­sfintei Treimi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, generozitatea Guvernului României şi contribuţia clerului şi credin­cioşilor români din România şi din afara ei, Biserica Ortodoxă Română are acum în Bucureşti o catedrală reprezentativă pentru credinţa şi evlavia majorităţii poporului român. Catedrala nouă din Bucureşti se numeşte Catedrală Naţională pentru că se află în capitala României şi au loc aici şi ceremonii cu valoare de simbol na­ţional, fiind dedicată tuturor eroilor români din toate timpurile.
Edificarea şi sfinţirea Catedralei Naţionale înseamnă împlinirea unui ideal, pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a primit drept mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul şi credincioşii, de la vrednicii noştri înaintaşi, iar realizarea acestui ideal a primit conţinut concret în special prin manifestarea cooperării tuturor ierarhilor Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor sinodale necesare, cât şi prin continuarea realizării Colectei naţionale bisericeşti în eparhii.
Cu acest prilej, mulţumim tuturor donatorilor şi binefăcătorilor pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc, în anul plin de lumină al Centenarului Patriarhiei Române.
Aceşti sfinţi reprezintă rodul cel mai de preţ pe care Biserica noastră l-a adus în acest secol
La aniversarea Centenarului Patriarhiei Române (1925-2025), se cuvine să-i cinstim în mod deosebit pe marii păstori de suflete, preoţi mărturisitori, mucenici şi mari duhovnici, care au strălucit prin faptele lor vrednice de laudă în acest răstimp de 100 de ani, ca rodiri sfinte ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos pe pământul românesc.
Astfel, în ziua de 4 februarie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea a 16 sfinţi români care au mărturisit credinţa în Hristos în perioada grea a regimului ­comunist din România. Aceşti sfinţi reprezintă rodul cel mai de preţ pe care Biserica noastră l-a adus în acest secol, deoarece prin ei se arată concret lucrarea tainică a harului ­Duhului Sfânt în Biserica ­Ortodoxă Română.
Aceştia au fost canonizaţi pentru că în viaţa lor s-au arătat semnele sfinţeniei: Ortodoxia credinţei, viaţa sfântă de pocăinţă şi rugăciune, iubire smerită şi milostivă faţă de aproapele, mărturisirea jertfelnică a credinţei şi facerea de minuni, precum şi evlavia poporului faţă de ei. Biserica îi cinsteşte mai ales pentru că au rezistat cu bărbăţie şi demnitate persecuţiilor şi au mărturisit adevărul lui Hristos, chiar şi în condiţii de tortură şi moarte, oferind astfel un exemplu viu de trăire creştină deplină.
Printre noii sfinţi canonizaţi recent, care împodobesc calendarul Bisericii noastre se numără mucenicii care au mărturisit credinţa în Hristos cu preţul vieţii lor. Îi menţionăm pe Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, care a primit moarte martirică pentru că a refuzat să trădeze Taina Sfintei Spovedanii; pe Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, care a fost arestat pentru activitatea sa catehetică, apărând ora de religie în şcoli, murind în chinuri cumplite în penitenciarul de la Aiud; pe Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, mare nevoitor isihast, care a mărturisit credinţa în Hristos, murind muceniceşte în penitenciarul de la Târgu-Ocna; pe Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, care în urma unor bătăi cumplite a murit mărturisind pe Hristos în Mănăstirea Lainici de pe Valea Jiului; pe Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, preot în parohie şi profesor de teologie, care a trecut la Domnul după grele suferinţe în penitenciarul de la Aiud; şi pe Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, care la vârsta de 80 de ani a fost deportat, dezbrăcat, bătut, tras de barbă, înfometat şi umilit, încre­dinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din oraşul rusesc Kazan în Uniunea Sovietică.
Totodată, amintim ceata preoţilor mărturisitori în închisorile comuniste, care şi-au sfinţit viaţa prin răbdare, dragoste şi smerenie, iertând pe cei care i-au bătut, chinuit şi batjocorit, mu­tându-se astfel cu pace la ce­reş­tile lăcaşuri. Între aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu se cuvine să îi menţionăm pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, rugător isihast şi pictor de biserici, care a mărturisit cre­dinţa în Hristos în penitenciarele de la Bucureşti, Jilava, Aiud, Galaţi şi Balta Brăilei, după eliberare deve­nind unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ai Capitalei, fiind numit de Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria „Apostolul Bucureştilor”; pe Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea, care a supravieţuit anilor de închisoare de la Jilava şi Aiud, fiind preţuit ca traducător şi tâlcuitor al Filocaliei româneşti şi al altor texte patristice, precum şi ca un înţelept dascăl al spiritualităţii româneşti; pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la ­Prislop, care a trecut prin patru detenţii, după eliberare fiind obligat să locuiască în lume, însă păstrând în taină rânduiala de vie­ţuire monahală, să­vârşind, după adormirea în Domnul, mai multe minuni; pe Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcă­tuşu, care a pătimit în lagăre de muncă şi închisori, fiind un mare rugător, după adormirea în Domnul trupul său fiind descoperit întreg şi cu bună mireasmă, săvâr­şind mul­ţime de minuni; şi pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, unul dintre cei mai mari misionari români din perioada interbelică pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru, care a mărturisit credinţa în Hristos opt ani în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică, după adormirea sa în Domnul, sfintele sale moaşte arătându-se izvorâtoare de mir.
De asemenea, printre sfinţii care au fost proclamaţi anul acesta se află şi soborul cuvioşilor, care au fost recunoscuţi de poporul dreptmăritor ca fiind rugători, duhovnici şi povăţuitori înţelepţi ai sufletelor pe calea mântuirii. Printre aceşti mari rugători isihaşti şi duhovnici se numără: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, care a dus o viaţă de aspră nevoinţă pustnicească, plin de smerenie şi dragoste faţă de cei care îl cercetau, după adormirea în Domnul să­vârşind mai multe minuni; Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, unul dintre cei mai iubiţi duhovnici români ai secolului al XX-lea, mare predicator şi apologet ortodox, povăţuitor înţelept al clericilor şi al credincioşilor, care a primit de la Dumnezeu şi darul facerii de minuni; Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ, smerit duhovnic rugător, care întreaga sa viaţă s-a remarcat prin harisma neagonisirii, fiind un părinte milostiv şi oferind tot ceea ce avea pentru a-i ajuta pe cei care erau în nevoie, după adormirea sa în Domnul fiind numit de popor „Apostolul moţilor”; Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, care a fost călăuzitor al multor suflete pe calea mântuirii, pentru viaţa sa sfântă primind de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al facerii de minuni; şi Sfântul Cuvios Calistrat de la Timişeni şi Vasiova, smerit misionar şi duhovnic în ­Banat, care a păstrat cu multă râvnă rânduiala vieţii călugăreşti, pentru smerenia şi nevoinţele sale primind de la Dumnezeu darul vindecării şi al izgonirii duhurilor necurate.
În faţa numeroaselor probleme materiale şi spirituale ale lumii de azi, celebrarea Centenarului Patriarhiei Române ne cheamă la o reflecţie profundă asupra misiunii şi respon­sa­bilităţii noastre de a păstra şi transmite mai departe lumina credinţei ortodoxe şi a unităţii naţionale, în spiritul înain­taşilor noştri.
Centenarul Patriarhiei Române este aşadar un moment de sfântă bucurie şi recunoştinţă pentru întreaga Ortodoxie românească. Privind retrospectiv, vedem nu doar o istorie bogată, ci şi o moştenire spirituală luminoasă, lăsată de înaintaşii noştri – patriarhi, ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi mireni, care au apărat şi transmis credinţa ortodoxă de-a lungul timpului.
Unitatea bisericească şi demnitatea Bisericii Ortodoxe Române ca Patriarhie ne cheamă la o comuniune spirituală profundă în credinţă, în rugăciune şi în slujire, contribuind la întărirea şi promovarea unităţii bisericeşti şi naţionale, urmând exemplul înaintaşilor noştri care au văzut Patriarhia Română ca fiind simbol al slujirii unităţii spirituale a ­poporului român.
Cu ajutorul Milostivului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, o pregătire de sfinţire a sufletelor şi a trupurilor noastre, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar şi un prilej de întrajutorare şi milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credinţe, sunt forma concretă a iubirii smerite faţă de Dumnezeu şi de oameni.
În contextul actual, marcat de criză economică şi de nesiguranţă a vieţii, este necesară în continuare înmulţirea rugăciunii pentru încetarea războaielor şi pentru întărirea spirituală a celor care suferă din cauza acestora. Astăzi, când în jurul nostru se înmulţesc însingurarea şi depresia, sărăcia şi nesiguranţa zilei, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră creştină de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.
De aceea, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, ca în fiecare an, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine şi bani. Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulţi copii, bătrânilor şi persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.
Fiind încredinţaţi că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti la această lucrare sfântă de binefacere şi ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea dovedită constant şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor ­milui” (Matei 5, 7).
Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi românii din România şi din afara ei, dăruindu-le sănătate şi mântuire, ocrotindu-i de tot răul şi întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre şi a poporului român de pretutindeni.
Cu multă bucurie şi preţuire, vă îmbrăţişăm părinteşte şi vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru ­Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).
Textul este semnat de Patriarhul Daniel împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 69, Ultimul acces: 2026-06-06 04:44:32