Patriarhul Daniel la înmormântarea Stavroforei Ierusalima de la Râmeţ: Simbol al rezistenţei prin credinţă în comunism

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel la înmormântarea Stavroforei Ierusalima de la Râmeţ: Simbol al rezistenţei prin credinţă în comunism

[2025-11-17]

de Ştefana Totorcea

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis luni un mesaj de condoleanţe la slujba de înmormântare a Maicii Stavrofore Ierusalima Ghibu, fosta stareţă a Mănăstirii Râmeţ.
Patriarhul României aminteşte actul de uriaş curaj şi viziune duhovnicească prin care maica, sfătuită de Sf. Cuv. Dometie cel Milostiv, a reuşit să obţină aprobarea cererii de reînfiinţare a Mănăstirii Râmeţ: „Maica Ierusalima s-a îmbrăcat în haine de mireancă şi s-a strecurat dis-de-dimineaţă printre angajaţii care lucrau în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român”.
„Maica Ierusalima, prin curajul şi tăria ei de caracter, le-a încurajat pe maicile din mănăstire şi astfel au reuşit să străbată una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă a Bisericii noastre”, a mai transmis Preafericirea Sa.
„În cei 73 de ani de vieţuire monahală, dintre care 42 de ani petrecuţi în ascultarea de stareţă a Mănăstirii Râmeţ, s-a remarcat ca o monahie curajoasă, care a înfruntat multe primejdii, din iubire faţă de Hristos şi Biserica Sa.”
Text integral:
Stavrofora Ierusalima Ghibu, stareţa Mănăstirii Râmeţ, un simbol al rezistenţei prin credinţă şi curaj mărturisitor în perioada regimului comunist
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32)
Cu inimile îndurerate şi cu recunoştinţă pentru credinţa şi osteneala sa, prohodim astăzi pe cea care a fost, timp de aproape şapte decenii, apărătoare neînfricată a vechii chinovii a Sfântului Ierarh Ghelasie de la poalele Trăscăului, pe stavrofora Ierusalima Ghibu, stareţa Mănăstirii Râmeţ.
Maica Ierusalima s-a născut la 23 noiembrie 1936, în satul Pianu de Sus din judeţul Alba. Părinţii săi, Vasile şi Maria Ghibu, au botezat-o pe viitoarea monahie cu numele Ioana. Ea a crescut împreună cu ceilalţi şapte fraţi ai ei într-o familie credincioasă întemeiată pe valorile creştine, unchiul ei fiind academicianul Onisifor Ghibu.
Mărturisitoare a lui Hristos în perioada regimului comunist
În perioada în care întunericul ateismului comunist stăpânea pământul românesc, iar monahii erau acuzaţi pe nedrept de propaganda oficială, tânăra Ioana, la doar 16 ani, a intrat viaţa monahală, începându-şi ucenicia pe lângă Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ.
Cu o dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu, lăsându-şi în urmă părinţii care se împotriveau chemării pe care ea o simţea, neţinând seama nici de contextul politic ostil monahismului, la 3 iulie 1952 tânăra Ioana a intrat ca vieţuitoare la Mănăstirea Afteia, iar în luna octombrie a aceluiaşi an, îl urmează pe Sfântul Cuvios Dometie în părţile Buzăului, intrând sub ascultarea maicilor din Mănăstirea Răteşti, unde Sfântul Cuvios Dometie era director şi profesor al Şcolii Monahale.
Acolo, în obştea numeroasă a Mănăstirii Răteşti, avea să înveţe rânduiala monahală ortodoxă, aşa cum maica amintea de multe ori.
La 21 iulie 1956, sora Ioana a mers la Mănăstirea Râmeţ, urmându-şi părintele duhovnicesc, vieţuind în această chinovie până la sfârşitul vieţii sale. La 2 iulie 1957, sora Ioana a primit tunderea în monahism cu numele Ierusalima, slujba fiind săvârşită de Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ.
Începuturile vieţii monahale au fost dificile, marcate de sărăcie şi lipsuri, însă entuziasmul şi credinţa puternică a celor două zeci de ucenice ale Sfântului Dometie au făcut ca acest loc, aproape pustiu, să renască.
Toată această bucurie avea să se transforme în întristare în anul 1960, deoarece Mănăstirea Râmeţ îşi încetează activitatea prin punerea în aplicare a necruţătorului Decret 410/1959, moment în care personalul mănăstirii este nevoit să părăsească chinovia şi să ia calea pribegiei.
Întrucât din anul 1956, maica Ierusalima conducea secţia de covoare din cadrul mănăstirii, ce aparţinea Cooperativei Mureşul – Alba şi apoi Cooperativei Record – Aiud, iar covoarele pe care le ţeseau maicile erau apreciate de regimul comunist, sub îndrumarea Sfântului Cuvios Dometie, maicile au găsit o casă în Teiuş, iar, mai târziu, în Aiud, pe care le-au cumpărat.
Acolo şi-au desfăşurat activitatea după ce au fost alungate din mănăstire, continuându-şi astfel rânduiala de vieţuire monahală în lume, dar îmbrăcate în haine civile.
În această perioadă, maica Ierusalima nu s-a împăcat cu gândul desfiinţării mănăstirii, ci a căutat soluţii pentru ca maicile să revină în Mănăstirea Râmeţ.
Cu multă perseverenţă, maica Ierusalima a reuşit să convingă autorităţile vremii să le permită maicilor să revină în preajma mănăstirii, folosind ca pretext faptul că numai aşa vor putea dezvolta producţia de covoare, învăţându-le să lucreze acest meşteşug şi pe locuitoarele satelor din apropierea aşezământului monahal.
Cu mult efort, sub îndrumarea Sfântului Cuvios Dometie, maicile au reuşit să mute şi cabana turistică zidită de comunişti în fostele chilii, construind în acest scop o cabană nouă, cu propriile lor mâni, la aproximativ un kilometru depărtare de mănăstire.
Mai târziu, neînfricata maică Ierusalima, văzând că nu reuşeşte să convingă autorităţile locale ca mănăstirea să fie reactivată, cu un curaj rar întâlnit, merge cu binecuvântarea Sfântului Cuvios Dometie la Bucureşti să încerce imposibilul – reactivarea unei mănăstiri în plină epocă comunistă.
În Capitală, maica Ierusalima s-a îmbrăcat în haine de mireancă şi s-a strecurat dis-de-dimineaţă printre angajaţii care lucrau în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Scopul ei era să ajungă la conducătorul statului şi să îi înmâneze o scrisoare bine argumentată prin care solicita reactivarea Mănăstirii Râmeţ.
Fiind zărită de ofiţerii de la intrare, ignorând somaţiile lor de a se opri, maica, cu paşi grăbiţi, a reuşit să ajungă până în dreptul biroului demnitarului comunist Paul Niculescu-Mizil, căruia i-a înmânat scrisoarea. În urma acestui demers foarte curajos, ţinându-se cont de activitatea de producţie a covoarelor făcute de maici, cererea a fost aprobată şi s-a permis reactivarea mănăstirii.
Astfel, la 1 iulie 1972, maica Ierusalima a fost numită stareţă a Mănăstirii Râmeţ, conducând cu multă vrednicie mănăstirea, vreme de 42 de ani, până în anul 2014. Maica Ierusalima, prin curajul şi tăria ei de caracter, le-a încurajat pe maicile din mănăstire şi astfel au reuşit să străbată una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă a Bisericii noastre.
Ucenică pe lângă mari nevoitori
Dumnezeu a rânduit ca maica Ierusalima să aibă prilejul să ucenicească pe lângă mari părinţi duhovniceşti. Cel dintâi pe care l-a întâlnit încă din copilărie a fost Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop. Pe când avea numai 13 ani, a mers împreună cu mătuşile ei la Mănăstirea Prislop.
Cu acest prilej a ascultat învăţăturile Părintelui Arsenie, fiind impresionată de puterea cuvântului său. Luând aminte la învăţăturile Părintelui Arsenie, a încolţit în inima sa dorul după viaţa monahală.
Însă cel ce i-a fost povăţuitor duhovnicesc întreaga sa viaţă, a fost Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ. El era adesea numit de maica Ierusalima „suflet fără ascunziş”. Atât de mult a fost impresionată de vieţuirea jertfelnică a acestui cuvios părinte, încât maica l-a urmat toată viaţa, căutând să împlinească învăţăturile sale.
Dorinţa Sfântului Cuvios Dometie era aceea de a înfiinţa o mănăstire de maici în Ardeal, care să ducă mai departe tradiţia monahală întreruptă brutal în secolul al XVIII-lea de tunurile generalului Buccow.
Această dorinţă a fost împlinită de Sfântul Cuvios Dometie cu mari eforturi la Mănăstirea Râmeţ, iar după adormirea sa în Domnul, în anul 1975, maica Ierusalima a dus mai departe moştenirea duhovnicească a Sfântului Cuvios Dometie, continuând lucrarea lui binecuvântată.
La Mănăstirea Râmeţ, maica Ierusalima s-a bucurat şi de lucrarea duhovnicească a părintelui protosinghel Varsanufie Ştirban, ucenicul de chilie al Sfântului Dometie, cel care a fost un mare rugător şi un duhovnic căutat pentru blândeţea şi pacea pe care o transmitea celor din jurul său.
Tot în aceeaşi perioadă, a vieţuit în preajma Mănăstirii Râmeţ, într-o chilie pustnicească, părintele Arsenie Praja, mare nevoitor, care adesea era cercetat de maica Ierusalima pentru a primi sfatul şi binecuvântarea sa.
Maica Ierusalima a fost ajutată adesea şi de rugăciunea şi sfaturile pustnicului Ioan David de la Strungari, cel care, pentru smerenia sa şi pentru ostenelile sale pustniceşti, primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al facerii de minuni.
Dorind să sporească evlavia maicilor din mănăstire, stareţa Ierusalima obişnuia adesea să meargă cu maicile în pelerinaj la marii duhovnici, cercetându-i de multe ori pe Sfinţii Cuvioşi Paisie şi Cleopa de la Sihăstria, pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim sau pe părintele arhimandrit Arsenie Papacioc.
Ctitoră a Mănăstirii Râmeţ
Împreună cu Sfântul Cuvios Dometie şi cu soborul de maici, stavrofora Ierusalima a lucrat cu energie şi devotament la rezidirea Mănăstirii Râmeţ. Cu mâinile sale a ţesut covoare, oferindu-le spre vânzare pentru a aduna banii necesari construcţiilor.
Cu rugăciunea pe buze, a străbătut drumuri spre oameni cu stare, cerându-le ajutorul pentru refacerea ansamblului monahal de la Râmeţ. A iubit mănăstirea în care vieţuia şi pentru ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă.
Între anii 1969-1972, la stăruinţa Sfântului Cuvios Dometie şi a maicii Ierusalima, s-a ridicat atelierul de covoare, unde mulţi ani s-au lucrat scoarţe olteneşti şi covoare persane pentru export, ajungând în 32 de ţări, iar la etajul clădirii s-au amenajat camere pentru pelerini.
Apoi au fost construite chiliile de pe latura de sud şi clopotniţa, şcoala (construită în anul 1972 şi refăcută în anul 1999), stăreţia veche (1961-1974), iar în perioada 1982-1992 a fost zidită biserica mare mănăstirii, sfinţită la 29 iunie 1992, moment încununat şi de proclamarea locală a canonizării Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Prin grija maicii Ierusalima Ghibu şi a episcopului Emilian Birdaş, biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, monument istoric din secolul al XIV-lea, a fost restaurată, realizându-se lucrări de subzidire, tencuire a zidurilor exterioare, schimbarea învelitoarei cu tablă de cupru, restaurarea picturii, iar în august 1988, biserica a fost ridicată cu 2,08 m din pământ, printr-o tehnică specială, folosindu-se pompe hidraulice, lucrările fiind conduse de inginerul Eugeniu Iordăchescu, la vremea aceea directorul Institutului de Proiectări din Bucureşti.
Tot maicii Ierusalima i se datorează construcţia zidurilor de sprijin şi a podului peste râul Geoagiu, realizate după inundaţiile din anul 1975. Prin grija maicii s-a introdus încălzirea centrală în toată mănăstirea (1977) şi s-au ridicat alte clădiri având chilii pentru maici şi anexe gospodăreşti.
Neobosită în truda zilnică şi cu mare râvnă către Casa lui Dumnezeu, maica Ierusalima poate fi, pe drept cuvânt, considerată unul dintre ctitorii Mănăstirii Râmeţ.
Exemplu de statornicie şi povăţuitoare înţeleaptă
Maica Ierusalima Ghibu, în cei 73 de ani de vieţuire monahală, dintre care 42 de ani petrecuţi în ascultarea de stareţă a Mănăstirii Râmeţ, s-a remarcat ca o monahie curajoasă, care a înfruntat multe primejdii, din iubire faţă de Hristos şi Biserica Sa.
Cunoscută pentru tăria caracterului ei, maica Ierusalima căuta să rezolve problemele mănăstirii şi nu accepta un refuz din partea celor care erau în măsură să decidă soarta aşezământului monahal.
Unii au considerat-o prea aspră, însă această asprime a făcut-o să străbată cea mai grea perioadă a regimului comunist din România, reuşind să reactiveze una dintre cele mai vechi vetre monahale din Ardeal. Rugăciunea constantă a ajutat-o pe maica Ierusalima să biruiască încercările şi să îşi păstreze răbdarea, încredinţându-se permanent în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Maica Ierusalima avea mare râvnă pentru viaţa duhovnicească şi a căutat permanent să le insufle maicilor dragostea faţă de slujbele bisericii şi grija faţă de trăirea lăuntrică a fiecăreia. Era forte atentă la purtarea maicilor, căuta să le ocrotească, să le încurajeze, dar le şi mustra atunci când constata că au greşit.
Adesea îşi arăta empatia faţă de maicile sau persoanele aflate în boală şi încercări, rânduind ca în bolniţa mănăstirii să fie îngrijite maicile bătrâne şi bolnave, mamele maicilor sau credincioasele apropiate de aşezământul monahal.
Pentru maicile din obşte, stareţa Ierusalima a fost cu adevărat o mamă duhovnicească. Maica stareţă s-a străduit permanent să le facă să înţeleagă pe monahii faptul că monahismul nu este doar purtarea veşmintelor negre, ci înnoirea vieţii prin pocăinţă şi nevoinţă neîncetată.
A format duhovniceşte multe generaţii de maici care acum duc mai departe tradiţia monahală autentică, moştenită de la înaintaşi.
Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel ce este Învierea şi Viaţa (cf. Ioan 11, 25), să odihnească sufletul roabei Sale, Ierusalima stavrofora, împreună cu drepţii, în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi, să mângâie obştea îndurerată a Mănăstirii Râmeţ, ucenicii îndoliaţi şi pe toţi cei care, astăzi, sunt întristaţi de plecarea dintre noi a maicii stareţe Ierusalima Ghibu.
Veşnica ei pomenire din neam în neam!
Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru toţi cei îndoliaţi,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 71, Ultimul acces: 2026-05-16 07:29:52

Timp total: 0.03s...

[]:1