Psih. Adriana Ene: Despre linia fragila dintre iubire si abandon, inteligenta artificiala si lumea virtuala

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,44s...

Ştiri şi Evenimente

Psih. Adriana Ene: Despre linia fragilă dintre iubire şi abandon, inteligenţa artificială şi lumea virtuală

[2026-03-27]

de Ştefana Totorcea

Psih. Adriana Ene a scris pentru Basilica.ro o analiză despre provocările tehnologice ale lumii contemporane.
Textul ei ne îndeamnă pe toţi la reflecţie, aducându-ne dovezi că vom fi echipaţi să folosim în mod optim dispozitivele electronice şi inteligenţa artificială doar dacă vom reuşi să ne dezvoltăm adecvat propria umanitate: partea care ţine de abilităţi socio-emoţionale, de relaţionare şi autogestionare – trăsăturile şi „superputerile” care ne fac să ştim cine suntem şi în ce scop folosim tehnologia.
Redăm în continuare textul Adrianei Ene, cu intertitlurile redacţiei:
Despre linia fragilă dintre iubire şi abandon, inteligenţa artificială şi lumea virtuală
Un text uman, fără inteligenţă artificială, deşi, de ce am avea ceva împotriva ei când, nu ea este cea care ne promite „o grădină de trandafiri”, noi suntem cei care i-o cerem (trimitere la volumul „Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri”, de Hannah Green)?
Ce nu ar putea fi, niciodată, înlocuit de inteligenţa artificială oricât de mult ne-ar acapara aceasta viaţa? Ce aţi răspunde înainte de a întreba AI-ul?
Să ne revalorizăm umanitatea
Dacă am scrie împreună un scenariu lipsit de originalitate azi (cândva el ar fi părut de domeniul ştiinţifico-fantastic), în care am putea alege dacă vrem să ne petrecem timpul cu un robot sau cu o fiinţă umană, oare cum ar arăta această alegere?
Aţi mai dori prezenţa umană, imperfectă, caldă şi stângace, cu îmbrăţişări şi ţinut de mână curajoase sau timide, priviri sfioase, hotărâte sau stinghere, dialoguri distante, mai calde, atente sau mai dezinteresate, imperfecte, aşa cum este, adeseori, fiinţa umană?
Aţi alege robotul? El ar fi neobosit, plin de răbdare, ar avea forţa de a vă purta pe braţe, v-ar ţine de mână, v-ar asculta, nu v-ar certa, critica, judeca, contrazice, ar fi mereu deştept, ar avea argumente şi informaţii ştiinţifice, ar sta la dispoziţia voastră, rece şi prezent la orice apel.
Dacă aţi răspuns repede şi hotărât, „aleg omul”, atunci, poate că aţi simţit, în primul rând, cum este să fii ales de cineva, să contezi, să fii iubit, respectat, auzit, înţeles, însoţit. Sau aţi fost voi cei care aţi oferit toate acestea şi puteţi pune în balanţa emoţională cât de valoros este să primeşti dar şi să oferi. Mai este şi varianta în care tânjiţi după acea iubire necondiţionată, în care să nu simţiţi iubirea celorlalţi doar când răspundeţi aşteptărilor lor, în care nu vi se punctează fiecare greşeală şi apare dureros respingerea din orice moment în care nu aţi fost pe placul celorlalţi.
Dacă aţi ales robotul atunci, teama de a nu reuşi să fiţi la înălţimea celorlalţi, tristeţea de a fi respins, durerea de a nu fi suficient, furia de a fi suferit, pedepsit, judecat sau criticat pentru orice mică greşeală, indisponibilitatea emoţională a persoanelor importante din viaţa voastră pot fi atât de puternice încât, o „relaţie” cu un robot e mult mai sigură şi mai în siguranţă decât cu un om.
Refugiul în virtual
E posibil ca, în această etapă a articolului, să vă simţiţi intrigaţi, în dezacord, supăraţi şi să vi se pară inacceptabil ceea ce citiţi.
Cu toate acestea, putem observa în jurul nostru, des, foarte des, o din ce în ce mai adâncă scufundare (poate suna mai bine adâncire, scufundare mă duce mai mult cu gândul la senzaţia de sufocare lentă şi insesizabilă) în lumea ecranelor şi a inteligenţei artificiale. Conştient sau inconştient, ajungem să facem exact ca mai sus: ne ascundem sau apelăm la acea zonă, aparent de confort şi siguranţă, în care nu mai suntem nevoiţi să gândim, să depunem efort, să comunicăm, să socializăm, să ne străduim să fim prezenţe vii, să oferim sau să primim atenţie, răbdare, ascultare, să însoţim şi să fim însoţiţi.
Dar, de ce, această mare nevoie de alunecare în virtual, în ecrane, în comunicarea cu aplicaţiile care ne ţin fizic departe de oameni şi ne înghit în „burta” lor frumos mobilată şi aparent sigură?
Despre emoţii şi relaţionare
Ce spun câteva dintre studiile ştiinţifice şi rezultatele lor, fără a vă propune o incursiune exhaustivă.
Când un copil vine pe lume, încă din pântecele mamei a experimentat deja o călătorie în parcul de distracţii emoţional – a simţit şi el caruselul de fericire al mamei sau roller coaster-ul fricilor, stresului ori al altor provocări emoţionale cu care femeia se confruntă.
Ştim deja din experienţele proprii, observaţii, studii şi dovezi ştiinţifice, că suntem şi deţinem o paletă întreagă de emoţii. A experimenta din burtica mamei acele situaţii puternic stresante pentru ea, poate duce la un nivel ridicat al cortizolului (hormonul stresului) la bebeluş. Dar, o dată venit pe lume, dacă mediul este unul sigur şi prietenos, puiul de om se va dezvolta cât de bine posibil şi armonios.
De ani de zile, psihologii, sociologii, studiază, cercetează, caută să identifice, fără a vorbi despre sisteme perfecte de relaţionare, acea „reţetă” a unei creşteri sănătoase a copilului, care să-i ofere bazele solide şi sănătoase în dezvoltarea emoţională.
De ce mă opresc doar la dezvoltarea emoţională?
Deoarece o sănătate psihică este fundamentală pentru toate celelalte arii şi zone de dezvoltare ale vieţii unui copil. Un copil furios, speriat, trist, anxios, stresat permanent, ruşinat, umilit, desconsiderat, ironizat, agresat, ameninţat, va fi incapabil să aibă randament intelectual, să asimileze sau să răspundă pe măsura capacităţii lui intelectuale. Indiferent de gradul lui de inteligenţă, instabilitatea emoţională nu-l va ajuta să-şi pună în valoare abilităţile în sensul pozitiv şi sănătos.
O creştere adaptată nevoilor (nu dorinţelor) copilului, cu afecţiune şi respect, va sta la baza formării lui şi a interacţiunilor sale din toate celelalte domenii de manifestare pe care le va avea în mediile în care îşi va desfăşura viaţa.
Cum ne comportăm în societate, în relaţiile cu viitorii prieteni, colegi de şcoală, de serviciu, cu partenera sau partenerul de cuplu, toate sunt profund atinse de reţeta iubirii primite / neprimite în copilărie şi de ce a mai adăugat sau luat mediul social în care ne-am desfăşurat activităţile de creştere şi educaţie şcolară / extraşcolară.
Fii atent la nevoile copilului!
Desigur, ştiţi, nu există o reţetă cadru, ca un medicament potrivit pentru toată lumea. Dar, pe această recomandare ar scrie sigur, fii atent la nevoile copilului tău. De la cele fiziologice, de hrană, de odihnă şi igienă, până la cele de ataşament şi siguranţă, de predictibilitate şi rutine zilnice. Agresivitatea şi reacţiile disproporţionate ale adulţilor nu au avut niciodată rezultate pozitive în educaţia copiilor. Cum nu funcţionează jignirile, bătăile, umilinţele, ironiile, respingerea şi trecerea adultului în mod confuzant, brusc, de la o stare la alta.
Fără a vorbi despre perfecţiune şi ştiind că e foarte importantă străduinţa, prin exerciţiu, conştientizare, asumare şi reglarea emoţională a adultului, e posibil pentru un copil să crească şi el, la rândul lui, un adult echilibrat şi matur emoţional.
Aşadar, reţeta ar conţine, în primul rând, cât mai puţin timp în faţa ecranelor şi cât mai mult timp petrecut împreună, cu răbdare şi prezenţă empatică, respect şi afecţiune în sânul familiei, activităţi practice şi aprofundări pe gradul de înţelegere a copilului din domeniile lui de interes ca, mai târziu, inteligenţa artificială să nu-i modeleze gândirea ci să-i ofere doar mici instrumente de ghidaj profesional.
De ceva ani, a apărut acest instrument care s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, considerat mult ajutător dar care, cu timpul, s-a dovedit a fi din ce în ce mai nociv în viaţa copiilor mai mici sau mai mari şi a adulţilor care nu reuşesc să gestioneze dependenţa de el.
Nu instrumentul în sine este problema, ci ceea ce a devenit prin accesul, pe o perioadă îndelungată de timp, la el. Îl voi denumi aici ecranul, reprezentând telefonul, computerul şi alte asemănătoare la care au acces şi copiii de la cele mai fragede vârste.
Aparatele digitale, asociate cu scăderea performanţei şcolare
De ce oferim copiilor ecrane, este prima întrebare pe care ar fi nevoie, ca părinte, să o adresezi. Dacă răspunsurile se învârt în jurul „e la modă, nu stă cuminte la masă” sau „nu mănâncă fără ecrane”, „ca să fie liniştit şi să mă pot odihni, relaxa”, „pentru a fi linişte în casă, pauză de la de toate”, „să nu mă deranjeze”, „să pot să stau şi eu pe telefon fără să-mi tot ceară câte ceva, să tragă de mine”, atunci e cu atât mai mare nevoia de a privi către rezultate ale studiilor care au abordat această temă.
Conform articolului Association Between Screen Time and Children’s Performance on a Developmental Screening Test („Asocierea dintre timpul petrecut în faţa ecranului şi performanţa copiilor la un test de screening al dezvoltării” ), care are la bază un studiu longitudinal desfăşurat în Canada pe un eşantion mare de 2.441 de mame şi copiii lor, cu evaluări făcute la puncte de referinţă foarte precise, la vârsta de 24 de luni (2 ani), 36 de luni (3 ani), 60 de luni (5 ani), s-a identificat faptul că: există o relaţie direcţională (de cauzalitate probabilă) între timpul petrecut în faţa ecranelor şi întârzierea în dezvoltare a copilului.
Mai exact, un consum ridicat de conţinut digital la o vârstă fragedă a prezis performanţe mai slabe la testele de dezvoltare ulterioare. Efectul în cascadă identificat de cercetătorii acestui studiu, dr. Sheri Madigan, dr. Dillon Browne, dr. Nicole Racine, constă în faptul că, atunci când copiii de 24 de luni (2 ani) petrec mult timp în faţa ecranelor, acest lucru este asociat cu scoruri mai mici la testele de dezvoltare când aceştia împlinesc 36 de luni (3 ani). Similar, timpul excesiv la ecrane la 36 de luni a prezis scoruri mai mici la vârsta de 60 de luni (5 ani).
Spaţiul virtual inhibă dezvoltarea reală
Rezultatele au arătat însă, că timpul în faţa ecranului precedă scăderea performanţei, sugerând că expunerea excesivă este cea care afectează dezvoltarea, şi nu invers. Impactul asupra etapelor de dezvoltare, conform studiului, arată că: timpul excesiv la ecrane poate priva copiii de oportunităţi critice de a exersa abilităţi motorii, de comunicare şi sociale, deoarece interacţiunea cu un ecran este pasivă şi nu oferă feedback-ul bogat al lumii reale.
Un alt studiu, Studiul Hutton et al. (2020), realizat prin RMN-uri cerebrale pe preşcolari, a descoperit că micuţii care depăşeau recomandările de timp (1 oră/zi) aveau o „integritate structurală” mai scăzută în zonele creierului care susţin alfabetizarea şi abilităţile lingvistice. Consecinţa specifică a fost numită „miopia digitală” – creşterea incidenţei problemelor de vedere din cauza lipsei expunerii la lumina naturală şi a focalizării constante la apropiere.
Pentru grupa de vârstă de 7–12 ani, aş aminti unul dintre cele mai importante studii, studiul ABCD (Adolescent Brain Cognitive Development), cel mai mare studiu pe termen lung din SUA, care a raportat că micii utilizatori care petrec peste 2 ore pe zi pe ecrane au obţinut scoruri semnificativ mai mici la testele de gândire şi limbaj. Cei care depăşeau 7 ore prezentau o subţiere prematură a cortexului cerebral. Simptomele erau asociate cu cele identificate la ADHD – în special în ceea ce priveşte problemele de concentrare, atenţie şi răbdare. De asemenea, s-a semnalizat apariţia obezităţii infantile şi a tulburărilor de somn din cauza luminii albastre care inhibă melatonina. Principala problemă este aceea că timpul în faţa ecranelor înlocuieşte somnul şi activitatea fizică.
În ceea ce-i priveşte pe adolescenţi, timpul în faţa ecranelor s-a mutat în reţele sociale. Consecinţe: creşterea riscului de depresie, anxietate socială, dismorfie corporală şi cyberbullying. În ultimii 15 ani, o serie de studii au început să tragă semnale de alarmă îngrijorătoare asupra dependenţei de ecrane, influenţelor majore şi suferinţelor puternice ale adolescenţilor din cauza numărului mare de ore petrecute într-o lume din care cu greu mai pot ieşi, cu un conţinut cel puţin îndoielnic, cu mare putere de acaparare şi influenţare.
Ecranele îndepărtează copilul mic de învăţarea autentică
Aşadar, timpul în faţa ecranelor este unul în care copilul nu primeşte reciprocitate în comunicare, nu învaţă răbdarea, nu mai capătă abilităţi esenţiale pentru dezvoltarea lui armonioasă, nu-şi mai exersează capacitatea de explorare, descoperire şi înţelegere prin activităţi practice.
Telefonul la masă face ca acţiunea de a mânca să nu mai fie procesată de creier, aşa cum liniştea din casă, datorată ecranelor la care stă copilul cuminte, nu mai oferă şansa micului explorator de a asimila acele comportamente din care să înveţe despre ceea ce se petrece în viaţa reală, în mediul înconjurător. Nu-şi mai dezvoltă abilităţile de înţelegere, atenţie, concentrare, aprofundare.
Din păcate, nici adulţii nu pare că au scăpat de această puternică atracţie a ecranelor. Studii recente, din anii 2023 – 2025, arată că media globală de timp petrecut în faţa ecranelor de către un adult este de aproximativ 6 -7 ore pe zi, ceea ce a dus la apariţia unor fenomene clinice noi. Un studiu publicat în Scientific Reports a indicat o corelaţie între utilizarea excesivă a smartphone-ului şi reducerea volumului materiei cenuşii în insula anterioară şi cortexul cingulat anterior (zone responsabile pentru empatie şi controlul cognitiv). Astfel, un creier obişnuit cu stimularea digitală rapidă, devine incapabil să se concentreze pe sarcini lente sau „plictisitoare” din viaţa reală, şi a primit deja denumirea de popcorn brain – aici aş aminti studiile profesorului psiholog David Levy. De asemenea, studiile asociază timpul ridicat pe reţelele sociale cu o scădere a satisfacţiei de viaţă, din cauza comparării constante a propriei realităţi cu „momentele de aur” ale altora.
Studiile de la Harvard Medical School au demonstrat că expunerea la lumina albastră seara inhibă secreţia de melatonină cu până la 50%, reducând calitatea somnului profund (faza REM), esenţial pentru curăţarea toxinelor din creier. Şi nu este de neglijat nici studiul masiv, realizat pe un eşantion de peste 400.000 de adulţi care a legat timpul lung în faţa ecranelor de un risc crescut de boli cardiovasculare, independent de nivelul de activitate fizică făcut în restul zilei.
Cum preîntâmpini refugierea copilului în virtual
Dacă vă identificaţi printre cei care petreceţi mult timp în faţa ecranelor sau aveţi în jurul vostru astfel de persoane, cu siguranţă aţi observat că oricât te-ai afunda în ele nu apare răspunsul acela pozitiv, sănătos care să ofere cu adevărat împlinire şi satisfacţie.
Când un părinte este el însuşi captiv în ecranul telefonului, copilul primeşte de la părintele său mesajul de: Sunt indisponibil pentru tine, dincolo de ecran e sigur ceva mai valoros, mai important, mai interesant decât tine. E o lume în care va aluneca, deci, şi copilul şi e un tip de abandon inconştient atât al copilului tău, cât şi al tău, personal.
Dacă prezenţa părintelui se face cel mai des remarcată în situaţii de eşec sau nereuşite ale copilului, când greşeşte sau nu răspunde aşteptărilor parentale, devenind invizibil în momentele celelalte ale vieţii, simţindu-se neînsoţit şi nevăzut, lumea cea mai potrivită şi motivantă va fi cea virtuală, plină de acceptare, detaşare, distracţii şi capcane.
Reţeta la final ar fi: oferă copilului şansa de se dezvolta alături şi împreună cu persoanele de ataşament. Petrecând timp împreună prin jocuri, activităţi specifice vârstei, contact cu natura, comunicând şi sprijinind copilul atât în reuşite, cât şi în eşecuri şi greşeli.
Încurajarea în atribuirea de responsabilităţi, fără critică şi descurajare, îl va ajuta pe copil să asimileze şi acumuleze un bagaj informativ şi educaţional suficient de valoros, care îi va deschide lumea conştientizării de sine şi îi va oferi şansa de a înţelege şi a alege singur, ştiind că viaţa reală se află dincolo de ecrane şi că AI-ul există pentru a ne ghida într-o oarecare măsură, nu pentru a gândi şi alege în locul nostru.
Un alt fel de abandon
A „abandona” copilul în faţa ecranului este o formă de abandon cu consecinţe grave pentru relaţia părintelui cu copilul, dar şi pentru dezvoltarea mintală şi emoţională a acestuia, pentru felul în care învaţă un copil să se raporteze la lume şi la persoanele de ataşament din viaţa lui. Aşa se dezvoltă, pe nesimţite, o dependenţă de lumea virtuală cu care el va fi mult mai familiarizat, în care va simţi să se retragă, chiar dacă nu-i va asigura niciunul dintre instrumentele şi abilităţile de viaţă de care are atâta nevoie.
E evident că alegerea de a aduce pe lume un copil vine şi cu asumarea responsabilităţilor de a fi un adult matur emoţional, ce se străduieşte constant să-şi gestioneze emoţiile şi nevoile proprii, fără a pune pe umerii copilului incapacitatea personală de a se stăpâni. Astfel, va reuşi să-i ofere copilului acea însoţire valoroasă şi iubire necondiţionată, respectând nevoile şi autenticitatea unei fiinţe care are identitate proprie şi propriul fel de a fi în lumea aceasta, de a-l ghida şi a-i oferi acel model de comportament sănătos creştin, moral şi emoţional, pe care copilul să-l descopere prin exemplul adultului nu doar din cuvinte, fără fundament faptic.
Când copilul va primi această însoţire, cu timp, răbdare, iubire şi respect, cu fermitate blândă, în locul pedepselor corporale şi fricii, atunci va reuşi să discearnă el singur între lumea reală şi cea virtuală, între puterea de a gândi cu propria raţiune şi conştiinţă şi modul în care AI-ul poate ajuta doar în anumite domenii, fără a deveni a doua noastră minte sau chiar cea dintâi.
Şi, doar aşa, nu vom ajunge ca, într-o zi, să alegem un robot să ne însoţească, în locul unei fiinţe umane vii, calde, empatice.
Foto: Facebook / Adriana Ene – Psihoterapeut
Adriana Ene, realizatoarea emisiunii „Bucuria poveştilor” de la Radio Trinitas şi Trinitas TV, este psiholog şi psihoterapeut în supervizare, cu atestat de liberă practică în Psihoterapie şi Psihodramă.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 16, Ultimul acces: 2026-04-20 05:47:42

Timp total: 0,44s...

[]:1