Cum să ne împrietenim cu Dumnezeu

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cum să ne împrietenim cu Dumnezeu

[2008-03-18]

de Lelia MUNTEANU

„Dumnezeu încă iubeşte lumea!” Dacă uităm tot, măcar strigătul Fericitei Tereza de Calcutta merită să-l ţinem minte. Am intrat în Postul Paştelui, pentru catolici începe Săptămâna Mare – cum să ne împrietenim cu Dumnezeu? Şi cei care se cunosc cu El, dar nu se salută, şi cei care se tem să se apropie de El, şi cei care L-au pierdut – noi, toţi... Îl putem vedea, Îl putem atinge, cercetând viaţa, urcuşul şi poticnirile celor care L-au slujit, asupra cărora Şi-a revărsat harul.

În 1986, Papa Ioan Paul al II-lea ajunge la periferia Calcuttei, în Casa Muribunzilor. Trecând din centrul strălucitor, al avangardei artistice şi al opulenţei, spre marginile metropolei, în fierbinţeala umedă care-ţi lipeşte de piele duhorile amestecate – orez prăjit direct în stradă, în cutii murdare de conserve, deznădejde, şobolani, resemnare, miros de peşte stricat adus din cotloanele portului până în rigolele jegoase, unde copiii se joacă împletind un soi de şerpi mici – printre adăposturile de chirpici, de tablă, printre acoperişuri din cartoane, printre biciclete deşelate şi nişte atelaje ruginite amintind vag de maşini, care acoperă cu un fum gros cerşetorii în transă, Karol Wojtyla intră în casa imensă, cenuşie, ca o corabie scufundată.

Zăboveşte acolo mult, stă de vorbă cu Maica Tereza în mijlocul gemetelor muribunzilor, între bandajele murdare, lângă rănile deschise, pe patul bolnavilor de SIDA. Nu s-ar mai despărţi, vorbind în şoaptă, să nu destrame perdeaua de lumină care flutură în fereastră ca o aripă de înger.

Deasupra Casei Muribunzilor urcă, pentru cine şi-ar ridica ochii spre cer dintre ruinurile lumii – fumata nera e fumata bianca, moartea şi viaţa, credinţa şi tăgada, prima şi ultima suflare. În prag, la plecare, Suveranul Pontif îi spune atât „surorii lui Dumnezeu”: Aş vrea să conduc Biserica de aici. Dar nu pot.

Ioan Paul al II-lea, Spiţerul lui Dumnezeu, nu mai e. Nu mai e nici Tereza –sari-ul ei alb, tivit cu albastru, străbate încă Bengalul, dar, dacă făcându-ţi loc prin mulţime, călcând peste gunoaie, îl ajungi din urmă, o strigi şi întoarce capul, vezi un alt chip, auzi o altă voce... Amândoi vorbesc încă despre bucurie şi suferinţă, despre nădejde, despre dragoste ca despre o rugăciune.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 776, Ultimul acces: 2026-08-05 22:22:32

Timp total: 0.03s...

[]:1