DAN C. MIHĂILESCU: „Trăim Învierea prin orgii dionisiace“

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

DAN C. MIHĂILESCU: „Trăim Învierea prin orgii dionisiace“

[2008-04-25]

Simona Chiţan

Criticul literar Dan C. Mihăilescu spune că Paştele nu mai aduce lumină şi împăcare, ci o „demonie carnavalescă“.

Pentru criticul literar Dan C. Mihăilescu una dintre primele şi cele mai dureroase amintiri legate de Înviere este un cucui cât nuca, căpătat pe când trecea pe sub masă la Denii, în Biserică, când avea 5 ani. A mers an de an la Înviere până spre adolescenţă, după care a trebuit să treacă un sfert de veac de comunism pentru a regăsi fervoarea dumnezeiască din copilărie, cu ouă roşii, frământarea aluatului de cozonaci şi aer reavăn de speranţă şi de primăvară.

Mihăilescu îşi exprimă amărăciunea că acum trăim într-o lume pe dos, cu toate legile morale suspendate şi anulate. Sărbătorim Paş- tele precum păgânii în lumea antică şi precreştină. Isteria Învierii constă în zilele noastre numai în umplerea frigiderului cu mâncare, în desfătări gastronomice născute din sângele mieilor, în împărţirea de cadouri kitsch-oase cu iepuraşi. Nu mai ştim ce înseamnă Împărtăşania, limpezirea şi adevărata lumină.

EVZ: Cum vă amintiţi Paştele din copilărie?

Dan C. Mihăilescu: Cea mai acută senzaţie e de curăţenie, prospeţ ime, înnoire. Totul se pregătea cu câteva săptămâni înainte, pe fondul primăverii, al vitalităţii explozive din natură, din casă, din suflete. Era o fervoare nebunească, de n-ar fi fost aromitoare. Cum erau tradiţiile de altădată? [1]De la văruitul copacilor din dosul casei până la lucruşoarele noi pe care-şi permitea să mi le dă- ruiască maică-mea (un spielhosen, o pereche de ciorapi sau de tenişi, o cămaşă, tradiţionala, pentru noi, cutie de bomboane „Vinga“, plus iepurele de ciocolată), trecând prin curăţenia generală din casă, bătutul covoarelor, frământarea aluatului pentru cozonaci, ouăle înroşite, coada la sifoane, interminabila spălare de verdeţuri (ştevie, urzici, ridichi, ceapa şi usturoiul pentru stufat), fuga după miel în piaţa „Progresul“ (fostă Donescu) de pe şoseaua Giurgiului, îmbăierea obligatorie a întregii familii, invazia mirosului de liliac ş.a.m.d. - totul era teribil de reavăn, luminos, intens olfactiv. Ce mai, ca o Înviere, dacă mi se îngăduie comparaţia!

Care este cea mai veche amintire pe care o păstraţi zilelor de Paşte?

Doamne, o să râdeţi, dar parcă simt durerea şi-acum. Cea mai veche amintire pascală este o durere orbitoare-n creştet, urmată numaidecât de un cucui cât nuca. Ştiţi de unde? De la masa din bisericuţa de pe strada Ostrovului, la doi paşi de Ferentari. Treceam pe sub masă la Denii, cred că aveam 5-6 ani, şi la ieşire am dat cu capul de un colţar de lemn aşa de tare încât mi s-a făcut literalmente negru înaintea ochilor. Pesemne îngerul păzitor va fi plănuit anume să mă atingă, să mă smerească oleacă, deşi eram un buflei cât se poate de cuminte, neavând de spus la spovedanie altceva decât că am furat două gogoşi, am ascuns o ciocolată, ori am minţit-o pe bunică-mea că-i inventar la Alimentara, ca să nu mă trimită după zahăr.

„Biserica este în sufletul omului“

Ce simbolizau ouăle roşii, pe atunci, pentru dumneavoastră?

Sper să nu vă dezamăgesc, dar - spre imensul meu regret - nu am fost educat anume întru disciplina religioasă. Regret enorm, vă spun, şi am o duioasă invidie pentru oamenii care merg duminica la slujbă, postesc, se ţin aproape de ritual, respectă cutumele. Eu ţin, sincer şi cu tot respectul, la instituţ ia bisericească, dar continui să mă ţin departe de rigorile ei, convins că biserica este în sufletul omului, credinţa este însuşi ethosul, mersul lui prin lume, iar Dumnezeu este pretutindeni.

Mergeaţi la biserică în noaptea de Înviere?

Am mers an de an la Înviere până spre adolescenţă, după care a trebuit să treacă un sfert de veac de neparticipare şi să vină Paştele lui 1990 pentru ca să regăsim fervoarea dumnezeiască din copilărie. Din păcate, nu am avut o educaţie religioasă sistematică, am trăit într-un mediu îmbibat de vicii, sărăcie, violenţă şi păgânătate. Poate chiar din pricina asta am sărit aşa de înfocat, la 18 ani, în lumea ortodoxiei lui Ioan Alexandru şi-a prietenului său, părintele Ioanichie Bă- lan, ca şi a părintelui Sofian Boghiu de la Antim, iar acum trăiesc aproape exclusiv spiritual sărbătoarea, şi aproape deloc în exterior, în desfăş urările ei (pseudo)ceremoniale.

SĂRBĂTOARE ÎN COMUNISM

„Parcă eram primii creştini în plină ostracizare“

Cum era Paştele în comunism?

[1]Ca mai toate sărbătorile, era întotdeauna ceva conspirativ în pregătirile, gesturile şi cuvintele noastre. Era o solidarizare aproape catacombară, parcă eram primii creştini în plină ostracizare. Aşa cum sentimentul primejdiei, conştiinţa riscului şi existenţa copleşitoare a Duşmanului exterminator potenţează într-un fel paroxistic trăirea sărbătorii, indiferent de natura acesteia, la fel şi pentru noi, orice comuniune se consuma cu înzecită febrilitate. O slujbă nocturnă, în luna mai 1976, în comuna Dumitrana, alături de Ioan Alexandru şi micuţul său Ioachim, împreună cu părintele Dumitraş cu, când l-am auzit pe Alexandru vorbind de unul singur (nu ştia că-l auzim) cu boabele de struguri, căpăta o aură cu neputinţă de povestit acuma. Sau un drum de Paşte, tot pe atunci, la Mănăstirea Dragomirna, unde am o fotografie în care privesc adânc în ochi un miel... Era o sfârşire deplină, o senzaţie fără seamăn, de-o duioşie şi-o plinătate a sim- ţirii cum nu aveam să mai simt decât în ziua-n care mi-a fost pusă-n palme fiică-mea.

PAŞTELE DE AZI

„O lume guvernată de pântece“

Ce-a mai rămas din Înviere, între tradiţii necreştine, populare şi cele ritualice ortodoxe?

Pentru mine, ca senzaţie de linişte sufletească şi purificare a fiinţei, anul era ca o boltă între limpezirea de Paşte şi împlinirea de Crăciun. Primăvara mă curăţa, mă lumina, intram parcă într-o stare de levitaţie, mă goleam de mine. Ce mă întristează înfiorător acum este isteria cumplită cu care mai cu seamă bucureştenii au ajuns să trăiască sărbătorile. Furia sălbatică, nesaţiul animalic, transformarea prilejului de împăcare şi bucurie duhovnicească într-un şir de mondenităţi automate şi chiolhanuri degradante, bolnave de egoism, mercantilism, sfidare a bunei cuviinţe, într-o sinucigaşă absenţă a Rânduielii. Noi sărbătorim Paştele şi Crăciunul precum demonia carnavalescă a dionisiilor şi bachanalelor din lumea antică, păgână, precreş- tină. Ca o lume pe dos, cu toate legile morale suspendate şi anulate, o lume guvernată de pântece, nu de inimă, de bani, mărfuri, mâncare şi cadouri, nu de împărtăşanie, limpezire şi odihnă mintală. Am pierdut de mult măsura între jubilaţia cărnii, fervorile epidermice şi bucuria (nevăzută, dar totală) a inimii.

Se mai simte fiorul mistic în înghesuiala, călcatul pe picioare, bârfitul, certurile sau chiar înjurăturile din timpul slujbei?

[1]Mai adăugaţi şi hârjonelile erotice dintre tineri, îmbulzeala cotropitoare, mirosurile infernale, agresiunea latentă a masei „zoologice“, slujba rostită adeseori ininteligibil - şi riscăm un tablou de coşmar. Hai, totuşi, să nu dramatizăm excesiv şi să spunem că, la mănăstiri, se trăieşte miezul metafizic al sărbătorii.

CONVERTIREA PRIN LITERATURĂ

„Mi-am vindecat ispitele în bibliotecă“

Credeţi în convertirea prin literatură? Care sunt cele mai spectaculoase cazuri de scriitori întorşi la credinţă?

Nu avem vreme acum să săpăm în bibliotecă. Fie şi dacă luăm primul nume care-mi vine în mine, N. Steinhardt, devenit monahul Nicolae de la Rohia, deschidem o perspectivă de dialog practic infinită. Dar am avut un caz de convertire pe cale deopotrivă emoţională, spirituală şi livrescă, un caz cât se poate de apropiat. Chiar pe naşul nostru de căsătorie, profesorul Savin Bratu. În 1975, când eram în anul trei de facultate, l-am rugat să ne fie naş, neştiind că este evreu. „Mai lăsaţi-mă un an“, ne-a rugat el. Atunci nu am ştiut de ce. Era exact anul convertirii sale la ortodoxie. În casa lui (unde avea să moară, din nefericire, împreună cu soţia la cutremurul din martie 1977) aveam să-l întâlnim pe Leonida Plămădeală şi să înţelegem ce forţă de captare şi odihnă duhovnicească poate avea ortodoxia atunci când întâlneşte fiinţe de-o atare complexitate, căci Savin Bratu a fost într-adevăr o persoană labirintică.

Citiţi literatură religioasă? Poţi să trăieşti literatura dincolo de cuvintele duhovnicului?

Totul depinde la caz la caz. Ideal ar fi să ai parte de-o împletire, de-o complementaritate între for- ţa, înţelegerea şi căldura duhovnicului, de-o parte, şi afluxul livresc, revelaţiile de lectură, de cealaltă. Altminteri, ori ai norocul să găseşti un confesor bine pliat pe aşteptările păcătosului care eşti, ori ai seminorocul să-ţi vindeci ispitele căpătând înţelepciune de bibliotecă. Eu, din păcate, am avut parte doar de a doua situaţie. Zic „din pă- cate“ fiindcă, orice am spune, contactul cu viul grai şi persoana duhovnicului rămâne totuşi decisiv, oricât de serioasă ţi-ar fi bibliografia şi oricât de intense ţi-ar fi trăirile. În adolescenţă, eram pasionat după tot ce ţine de demonie. Vedeam răul, consumarea pătimaşă a ispitirilor ca pe o trambulină, ca pe condiţia esenţială pentru saltul, direct proporţional, către bine şi către pacea lăuntrică. În studenţie, când zgomotul biologic mi s-a mai domolit, am prins gustul literaturii sapienţiale, cu Filocalii, Paterice, sufism, isichasm, Pascal, Augustin, eram fascinat de rugăciunea inimii, sigur, totul la modul absolut amatoristic. În timp, credinţa, religiozitatea, mi s-au vărsat „alchimic“ în minte exclusiv la modul poematic. Un rând din Shakespeare sau Dante, o pagină din Dostoievski sau Tolstoi, vreo Litanie argheziană („sufletul mi-e plin de o bogată tristeţe“), cutare sentinţă din Hölderlin, analizată de Heidegger, ca să nu mai spun de San Juan de la Cruz, mă hrănesc uneori mai mult decât o lectură din Iov, din Psalmi sau Ecleziast.

Care rămâne cea mai frumoasă rugăciune pentru dumneavoastră?

În afara Crezului şi-a multor rugăciuni din Pateric, ce-mi răsună întotdeauna în minte când mă simt „singur şi pieziş“ (vorba lui Arghezi), este „Rugăciunea“ lui Eminescu.

Ce le transmiteţi cititorilor EVZ?

Chiar câteva dintre versurile „Rugăciunii“ eminesciene : „...Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ şi zid de mântuire (...) Noi, ce din mila Sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafă rului mărilor./ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică preacurată/ şi pururea fecioară,/ Marie!“

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 847, Ultimul acces: 2026-08-05 03:18:07

Timp total: 0.03s...

[1]:1