Creștinii, islamismul și viitorul Europei[2006-02-28]Cum și de ce poate fi islamul parte a unei Europe "catolice". Cu două condiții: un creștinism puternic și o auto-reformă musulmană. O conferință susținută în Denver, Colorado, la invitația Arhidiecezei.Creștinismul și islamismul sunt inseparabile în Europa. În Franța sunt cinci milioane și jumătate de musulmani, și se prevede că numărul lor se va dubla în douăzeci de ani. Ei deja depășesc numărul de catolici francezi care merg la Liturghie duminică de duminică. Ce spiritualitate inspiră noua Catedrală din Evry? Acum doisprezece ani a fost construită o nouă biserică în Evry, la sud de Paris. Este recunoscută ca fiind capodopera unuia dintre cei mai faimoși arhitecți ai lumii, Mario Botta din Elveția. La Liturghiile de duminică, biserica este pe jumătate goală. Dar moscheea din apropiere este plină ochi cu credincioși. Imamul moscheii, Khalil Merroun, afirma într-un interviu: "Biserica Catolică nu ar trebui să se simtă ca și cum Europa le-ar aparține. Sfatul pe care îl dau colegilor mei catolici este să se întrebe de ce credincioșii lor nu își trăiesc spiritualitatea?" Dar ce spiritualitate inspiră noua Catedrală din Evry? Biserica arată ca un cilindru tăiat pe diagonală la partea de sus, cu o coroană de copaci în vârf și cu o cruce abia vizibilă. Interiorul este steril din cauza artei simbolice. Pereții goi, care ar trebui să pulseze de transcendental, în fapt rămân muți, incapabili să transmită revelația care a venit pe pământ de la Dumnezeu. Nu există urme vizibile ale acestei revelații capabile să le arate credincioșilor calea. Chiar și în Roma, capitala Bisericii Catolice, există semne ale acestei dezorientări. Duminică, 26 martie, Papa Benedict al XVI-lea va merge la Tor Tre Teste, pentru a vizita o parohie la periferia Romei, unde evreu american secularizat, Richard Meier - un alt mare arhitect al vremurilor noastre -, a proiectat și construit o biserică ce este și ea o capodoperă de linii, suprafețe și lumină, dar care rămâne tăcută când vine vorba să traducă impulsul emoțional în realitate și sacrament, într-o manifestare concretă a Bisericii pământești și cerești. Erupția religiei în sfera publică Aceste exemple sunt reflecțiile în arhitectură ale pierderii identității pe care o trăiește astăzi Europa, dovedită de eșecul menționării "rădăcinilor ei creștine" în controversatul preambul al tratatului constituțional al Uniunii Europene. Pentru o parte a culturii europene de astăzi, sfera publică trebuie să nu poată fi penetrată de creștinism. După reprezentanții acestei culturi, creștinismul trebuie să fie separat de tot de civilizația europeană, care își are rădăcinile în el și care se nutrește din el. Astăzi în lume însă, inclusiv în Europa, se întâmplă tocmai pe dos: peste tot există o impetuoasă întoarcere a religiei în sfera publică. Prin religie înțelegem aici grupul Bisericilor istorice: catolică, revigorată de carisma politică a Papei Karol Wojtyla și de călăuzirea teologică a Papei Benedict al XVI-lea; protestante, pe filiera evanghelică americană; ortodoxe, cu modelul lor bizantin de legătură între tron și altar. Apoi este iudaismul, întrețesut cu destinul extrem de concret al Israelului, un popor, un ținut și un stat. Apoi este islamismul, în care credința, politica și legea sacră tind să formeze un tot unitar, și în care, oriunde se votează, majoritatea este câștigată de către partea ce se inspiră mai puternic din legea Coranului, cel mai recent și elocvent caz fiind cel al Palestinei. Oricine poate să vadă eșecul profeției privatizării religiei. Multora le lipsește însă claritatea gândirii și curajul de a recunoaște acest eșec și de a acționa în consecință. Musulmanilor li se cere să accepte regulile de bază ale democrației. Dar procesul trebuie să meargă și în sens invers: islamismului, ca oricărei alte religii, trebuie să i se permită să își pună principiile credinței în legile civile, evident în măsura în care acestea sunt compatibile cu carta principiilor la care nici islamismul și nici lumea occidentală nu pot renunța, carta valabilă pentru toți, principiile "transmise nouă în mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conștiinței" (cuvintele Papei Benedict al XVI-lea adresate în august 2005 musulmanilor adunați la Köln). Cazul Irakului este exemplar. Odată cu Saddam Hussein nu a căzut un imaginar stat "secular", purificat de credințe fundamentaliste, ci un sistem ateist în mod trist copiat după modelele europene de factură nazistă, care se concretiza prin represiunea sângeroasă a musulmanilor șiiți și a kurzilor. La polul opus, noul stat irakian, a cărui constituție a fost recent aprobată, va fi cu adevărat secular doar dacă configurația sa politică va permite și va reflecta expresia deplină a religiei islamiste în sfera publică, cu respectarea pluralității credinței și a diferitelor tradiții. Existența configurațiilor politice cu caracteristici religioase nu aparține doar trecutului, ci este prezentul și viitorul societăților de pretutindeni. Modelul american al sferei publice democratice și al prezenței religioase răspândite nu este singurul care poate fi folosit ca sursă de inspirație. În Europa există modelul italian al echilibrului dintre statul secular și Biserica Catolică, cu o complementaritate recunoscută de ambele părți. Este natural ca țările musulmane să se dezvolte modele corespunzătoare de întrepătrundere a politicii și religiei. "Duae civitates" Legătura dintre cele două forme de cetățenie - profană și sacră, pământească și cerească - este o caracteristică esențială nu doar a Bisericii și a creștinilor, nici măcar doar a Occidentului, în care această caracteristică s-a născut odată cu Platon și cu Aristotel. Acești doi filozofi greci au fost primii care au deschis ordinea societății spre o ordine mai înaltă, transcendentă, de-divinizând "puterile acestei lumi" și eliberând omul din sclavia față de acestea. În creștinism, marele teoretician al dublei cetățenii pământești și cerești a fost Sf. Augustin, în capodopera sa "Cetatea lui Dumnezeu", scrisă la puțin timp după invadarea Romei de către "barbari" în 410, un șoc care ar putea să fie comparat cu cel primit de lumea noastră la 11 septembrie 2001. Teoria lui Augustin - care este profund biblică - a lăsat o amprentă puternică asupra culturii și istoriei creștine. Dar nu a fost doar studiată în cărți. Vorbește și prin arhitectură, opere de artă și biserici. După cum spuneam mai sus, există astăzi biserici ce reflectă în structura lor pierderea rădăcinilor creștine. Dar există și nenumărate biserici, construite secol după secol în lumea creștină, ce dau mărturie vizibilă despre întrepătrunderea celor "duae civitates", a celor două cetăți, pământească și cerească. Emblematică în acest sens este Catedrala din Monreale, Sicilia, înălțată în secolul al XII-lea de regii normanzi care cu câteva decenii înainte eliberaseră insula de dominația musulmană. Catedrala din Monreale, Sicilia Dimensiunile ei sunt grandioase, comparabile cu ale Bazilicii San Pietro din Roma. Dar, mai ales, pereții ei interiori sunt acoperiți cu mozaicuri aurite, cu o suprafață totală de 6.340 de metri pătrați. De-a lungul pereților sunt scene din Vechiul și din Noul Testament. Deasupra tronului regal, în vârful navei, se află o imagine a lui Cristos încoronându-l pe regele normand William (Guglielmo) al II-lea. Deasupra tronului Episcopului, care este față în față cu tronul regal, este o imagine cu William al II-lea oferind noua Catedrală Mariei. Iar în absidă (vezi foto) se află o imagine imensă a lui Cristos binecuvântând cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga ține Evangheliile deschise la cuvintele, în latină și greacă, "Eu sunt lumina lumii; oricine mă urmează nu va rămâne în întuneric". Cristos din absidă este Cel Înviat, Pantrocrator, care stăpânește întreg pământul, care înconjoară cu lumina Sa, cu privirea Sa, cu puterea Sa poporul creștin ce umblă pe acest pământ și se reunește în biserici pentru a celebra liturgii sacre. Catedrala din Monreale este epifania, manifestarea vizibilă a "Civitas Dei": cetatea lui Dumnezeu care unește în El, sub domnia absolută a lui Cristos, atât cetatea cerească a îngerilor și sfinților, care este reprezentată în mozaicuri, cât și cetatea oamenilor pelegrini pe pământ, în care credincioșii creștini se amestecă cu cei care încă așteaptă proclamarea Evangheliei și cu cei care îl resping pe Dumnezeu până acolo încât creează o antiteză a acestei cetăți: "civitas diaboli", cetatea celui rău. Ca și Civitas Dei, și Biserica este pământească și cerească în același timp, iar componenta pământească va fi amestecată cu cetatea tuturor oamenilor până la Judecata de Apoi. Astfel, împletirea între politică și religie își găsește paradigma în aceste două cetăți. Este o paradigmă ce poate să fie aplicată nu doar lumii creștine și apusene, ci și lumii islamice, pentru a surprinde ceea ce este similar sau diferit între creștinism și islamism. Ceea ce distinge islamismul este faptul că are în centru bătălia sfântă a credincioșilor săi, nu doar în numele lui Dumnezeu și împotriva idolatriei, ci și pentru afirmarea "umma", comunității musulmane mondiale, împotriva cetății răului identificată cu ne-musulmanii. În întrepătrunderea continuă dintre cerescul și pământescul ce caracterizează Civitas Dei în concepția creștină, islamismul introduce puncte de ruptură. Încă de când Mohamed a rupt-o cu comunitatea iudaică din Medina, islamismul s-a gândit pe sine ca o comunitate în exod perpetuu pe acest pământ, călătorind spre o destinație care este absolut dincolo de istoria pământească. Islamul este esențial profetic, mereu într-un marș de bătălie spre lumea de dincolo, în timp ce creștinismul este, deopotrivî, profetic, preoțesc și regesc, iar Cristos "Pantocratorul" cosmic este același care se oferă pe sine, aici și acum, în umila "pâine cea de toate zilele" a Trupului și Sângelui său în Euharistie. Pentru islamism, Mohamed este "profetul", ultimul și cel mai mare dintre toți profeții, iar profeția sa este mereu în desfășurare; pentru creștinism însă, vremea profeției s-a încheiat când Fiul lui Dumnezeu "a coborât din ceruri" în omul Isus. Pentru creștini, cetatea lui Dumnezeu este deja prezentă în istorie, deși, fiind amestecată cu istoria, nu este încă revelată în plinătatea ei; pentru musulmani însă singura manifestare a lui Dumnezeu care a intrat în istorie este cuvântul său necreat, etern și imuabil - Coranul. Înseamnă oare că într-o Europă creștină mai mult sau mai puțin conștient, nu există spațiu pentru islamism? Răspunsul este acesta: există spațiu pentru islamism. Există în primul rând pentru că, în ciuda diferențelor și conflictelor, islamismul a fost mereu o parte a Europei și este și acum unul dintre elementele ei constitutive. Îl găsim în arcadele din exteriorul absidei Catedralei din Monreale. Îl găsim în mănăstirea ei, centrul fântânii ei ce are coloane în stil arab, realizate ca un palmier. Marea moschee de la Cordoba, începută în secolul al VIII-lea în Spania, este ca o pădure de coloane romane și este decorată cu mozaicuri în cel mai pur stil bizantin. Întreaga lume medievală a Mediteranei, creștină și musulmană, își care ca izvor comun de moștenire Roma antică. O Europă globală Ca civilizație, Europa are granițele mult mai largi decât cele pe care ce ni le imaginăm noi astăzi, când le suprapunem pe acestea peste granițele politice ale Uniunii Europene. Europa despre care a vorbit pentru prima dată istoricul Herodot, în secolul V î.C., a fost inițial identificată cu Grecia. Dar acțiunile lui Alexandru cel Mare i-au extins enorm aria, până în Asia Centrală și India. Asupra acestui spațiu și-a extins Roma imperiul, ce includea ambele țărmuri ale Mediteranei, valea Nilului, întinzându-se în Orient până la regatul parților, iar la nord până la Dunăre, Rin și Britania. Cultura care a generat civilizația europeană a fost acea greco-romană, ce mai târziu a devenit greco-romano-creștină. În Occident, după invaziile barbare, ea a renăscut cu punctul central mutat mai la nord, ca Imperiu carolingian, care însă a continuat să se numească pe sine "sfânt" și "roman". În Orient și-a menținut centrul în "a doua Romă", Constantinopolul, și a continuat ca Imperiul bizantin, romano-creștin, cu o strânsă legătură între religie și politică, așa cum se întâmplă și astăzi. Din aceste două Rome, încă nedivizate de schismă, au plecat - trimiși de Patriarhul de Constantinopol împreună cu Papa - Ciril și Metodiu, în secolul al IX-lea, pentru a răspândi creștinismul în regiunea nord-estică a Europei, slavică: aceasta a condus la o nouă și puternică expansiune geografică, dar care a păstrat legături strânse cu spațiul de origine, după cum arată de exemplu titlul de "a treia Romă" auto-asumat de Moscova în secolul al XVI-lea. În cadrul acestei civilizații, și nu neapărat în opoziție cu ea, s-a născut și s-a extins începând din secolul al VII-lea islamismul, cucerind treptat țărmul sudic al Mediteranei și Sicilia, pătrunzând în Spania, iar în Orient intrând în spațiul Imperiului Bizantin Romano-Creștin. Ruperea legăturilor comerciale și culturale care s-a produs pentru o vreme între țărmurile nordic și sudic al Mediteranei - identificată mai apoi de istoriografie ca ruptura dintre Mohamed și Carol cel Mare - nu schimbă faptul că ambele civilizații, creștină și musulmană, au continuat să fie moștenitori și interpreți ai aceleiași moșteniri greco-romano-creștine, care a fost germanizată sau slavizată, în primul caz, ori islamizată în al doilea. Islamismul, cum îl găsim în istorie, nu poate fi gândit fără structura, instituțiile și trăsăturile culturale ale "comunității" greco-romano-creștine în care s-a dezvoltat. Desigur, islamismul este de asemenea cel care a subjugat și stins înflorirea Bisericilor din Răsăritul creștin și din nordul Africii. Este cel care și-a extins dominația dincolo de Pirinei, ajungând chiar până la a ataca și jefui Roma Papilor, în 847. Este cel care a distrus locurile sfinte din Ierusalim și a recucerit pământul lui Isus ce fusese temporar pierdut cu cruciadele. Este cel care a îngenuncheat Constantinopolul în 1453, iar după un secol a fost învins la Lepanto, dar nu s-a retras, ci, după un alt secol, a asediat Viena. Între timp însă, chiar și în interiorul spațiului ei creștin Europa era răvășită de războaie sângeroase, cu islamul ca aliat mai întâi uneia apoi altei împărății. Timp de multe secole, islamismul a fost tratat ca o putere legitimă în cadrul națiunilor și al dreptului public european. Doar mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, când Imperiul otoman era în plin declin, cultura europeană avându-și originea în iluminism a trasat o graniță între o Europă civilizată și una despotică, înapoiată, incluzând în cadrul acestei Europe "inferioare", împreună cu islamul, și Biserica Romano-Catolică. Aceeași perioadă, din secolul al XIX-lea încoace, a văzut și nașterea mitului unei apuse epoci de aur, o perioadă de dialog multicultural pașnic între islamism și lumea iudeo-creștină, o perioadă plasată când în Sicilia, când în Spania, când în Baghdad. În realitate, este vorba mai mult despre legendă. Chiar și atunci Andaluzia era condusă de almoazi, atât de frecvent amintiți și lăudați, evreii și creștinii erau cetățeni de mâna a doua și erau sistematic hărțuiți, și cei doi mari exponenți ai așa-numitei epoci de aur - evreul Maimonide și musulmanul Averroes, marele traducător și interpret al lui Aristotel - și-au încheiat amândoi viețile în exil. Islamismul european Istoria recentă, izvor de neîncredere Tentația actuală de a exclude Turcia din Europa are așadar motive de înțeles, pe care Cardinalul Joseph Ratzinger le-a explicat înainte să fie ales Papă. Însă ideea că creștinismul și islamismul nu pot să interacționeze în mod pozitiv este un efect pervers al unor evenimente foarte recente. Au trecut doar câteva decenii, nu secole, de când armenii din Turcia au fost exterminați, iar grecii ortodocși expulzați. Au trecut doar câteva decenii de când evreii au dispărut din țările arabe și din Magreb. Au trecut doar câteva decenii de când numeroși spanioli, italieni și francezi - evrei și creștini deopotrivă - au dispărut din Algeria, unde locuiau. Au trecut doar câteva decenii de când Alexandria din Egipt este locuită doar de musulmani arabi, și nu mai este un oraș cosmopolit așa cum a fost mereu, în care grecii și italienii se amestecau cu egiptenii. Au trecut doar câteva decenii de când minoritățile creștine din țările arabe din Orientul Mijlociu au fost reduse și mai drastic, depopulate de exodul spre Occident. Să nu mai menționăm ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului XX în fosta Iugoslavie, unde ciocnirea civilizației teoretizate de Samuel Huntington a fost concretizată în conflictele dintre catolici, ortodocși și musulmani, cu masacre și expulzări de oameni vinovați de a fi trecut granițe politice și religioase fixate de secole. Și desigur, nu este liniștitor faptul că un partid islamic radical precum Hamas a câștigat alegerile la 25 ianuarie a.c. în Palestina. Dacă privim însă la aceste evenimente din perspectiva secolelor - și dacă privim la recenta erupție a religiei în viața publică - alternativa la radicalismul islamist nu poate fi islamismul "secular" la care visează mulți din Occident, atât intelectuali cât și conducători. Acest islamism "secular" este apanajul regimurilor autoritare fără viitor, precum cel din Siria, sau al câtorva scriitori și oameni de afaceri seculari, dintre care aproape toți și-au părăsit țările de origine și practic nu au nici un adept în lumea musulmană. Din punct de vedere istoric, un islamism "secular" cu o mare putere și dimensiune, care a dat naștere și unui stat modern stabil, este acela din Turcia lui Kemal Ataturk. Chiar și în Turcia însă această formă "seculară" a islamismului se află în mod evident în declin de un timp încoace, și conducerea este acum deținută de un partid care este conservator, democratic în anumite trăsături ale sale, și deschis din punct de vedere religios. De asemenea în Palestina, înfrângerea partidului Fatah al defunctului Yasser Arafat în recentele alegeri a marcat sfârșitul unui sistem "secular" de putere inspirat de vechile modele socialiste și naționaliste europene. Victoria Hamas este susținerea unui partid care a înțeles cum să re-islamizeze societatea. Și această susținere a fost obținută prin proceduri democratice, prin vot. Democrația nu este însă doar o procedură; este o cultură, o cultură formată din libertatea individuală și din libera interacțiune dintre politică și religie. Și aici Hamas și celelalte partide neofundamentaliste aflate acum în ascensiune - majoritatea dintre ele legate de Fraternitatea Musulmană, care are multă influență asupra imigranților islamiști din Europa - se află în dificultate. Ele nu au nici răspuns la problema guvernării diverselor grupuri. Și tocmai aceasta a făcut din Europa o civilizație în același timp unită și variată, pe fundamentul ei greco-romano-creștină, neexcluzând ci mai degrabă incluzând islamismul. * * * Există astfel doi pași obligatorii pe drumul integrării musulmanilor în Europa de astăzi și de mâine. Aceștia sunt auto-reforma islamismului și educația minților. Primul pas este foarte dificil, dar posibil. Este dificil deoarece Coranul nu este echivalentul Sfintei Scripturi pentru creștini, ci mai degrabă echivalentul lui Cristos, Cuvântul Etern al lui Dumnezeu coborât pe pământ. Astfel, musulmanii nu văd Coranul deschis la interpretări și adaptări, cum este Scriptura, inspirată divin dar totuși scrisă de oameni. Pasul este totuși posibil deoarece în lumea musulmană - în primul rând șiită, dar și sunită, din Maroc până în Turcia și Indonezia - există curente care admit și practică diferite interpretări ale Coranului, iar unele sunt capabile să conjuge principiile acestuia cu democrația modernă. Împreună cu foștii săi studenți la teologie, Papa Benedict al XVI-lea a dedicat la sfârșitul lunii septembrie a anului trecut, la Castel Gandolfo, o întâlnire de studiu tocmai acestor multiple abordări ale divinei revelații făcute de către musulmani. Asupra celui de-al doilea pas spre integrarea musulmanilor în Europa, adică educarea minților, a insistat Papa Benedict al XVI-lea la 20 august anul trecut la întâlnirea din Köln cu reprezentanți ai comunității musulmane din Germania. După ce a condamnat cu cuvinte dure actele de terorism înfăptuite "ca și cum ar putea fi ceva plăcut lui Dumnezeu", Papa le-a spus musulmanilor prezenți următoarele: "Să îi călăuziți pe credincioși în islamism și să îi educați în credința musulmană. Educația este vehiculul prin care se transmit idei și convingeri. Cuvântul este calea principală pentru educarea minții. Voi aveți, de aceea, o mare responsabilitate în formarea noilor generații. Împreună, creștini și musulmani, trebuie să înfruntăm numeroasele provocări pe care ni le ridică în față aceste timpuri." Acesta este dialogul interreligios și intercultural dintre creștini și musulmani dorit de Papa Benedict. El le-a cerut "iubiților prieteni musulmani" unitate de acțiune "în slujba valorilor morale fundamentale transmise nouă în mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conștiinței". Aceasta este o voce care ne vorbește fiecăruia dintre noi, și pe care Papa ne îndeamnă să o ascultăm și să o punem în practică. Este o voce ce poruncește Europei să creadă în identitatea ei creștină, generatoare a unei mari civilizații din care musulmanii fac parte integrantă. autor: Sandro Magister traducător: Oana Capan sursa: © www.chiesa Sursa: www.catholica.ro Contor Accesări: 1045, Ultimul acces: 2026-08-03 03:57:40
|
Timp total: 0.04s...
[1]:1