Saracia sau ascultarea de Domnul este izvor de mantuire

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,46s...

Ştiri şi Evenimente

Sărăcia sau ascultarea de Domnul este izvor de mântuire

[2008-11-30]

pr. Mihai Tegzeş

Fraţilor!

Înainte de toate, ar trebui să fim cu luare aminte la cuvintele Apostolului pe care l-am ascultat astăzi. Iată ce le-a scris sf. Pavel colosenilor: "Ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu duioşie îndurătoare, bunătate, umilinţă, blândeţe, răbdare. Răbdaţi-vă între voi şi iertaţi-vă unii pe alţii, dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva. După cum Domnul v-a iertat vouă, aşa faceţi şi voi. Mai presus de toate acestea puneţi însă dragostea: ea este legătura desăvârşită. Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre; la ea aţi fost chemaţi, să fiţi un singur Trup. Fiţi recunoscători. Cuvântul lui Isus să locuiască în voi din plin. Învăţaţi-vă şi mustraţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea" (Col. 3, 12-16).

Respectarea acestor învăţături sfinte ar fi pentru noi (toţi) foarte folositoare ca să trăim cum se cuvine în acest timp de post şi de pregătire în vederea celebrării Naşterii Domnului. În acest sens, Evanghelia de astăzi ne avertizează pe toţi care suntem în căutarea Împărăţiei Cerurilor să respectăm poruncile: să nu înfăptuim adulter, să nu minţim, să nu furăm, să ne cinstim părinţii, şi mai presus de acestea să avem grijă de cei mai săraci. Dar se mai aminteşte de o poruncă... Oare care este? Pentru a răspunde cum se cuvine trebuie să ne întrebăm de ce tânărul s-a întristat şi a plecat? El pleacă deoarece nu ascultă de îndemnul lui Isus. De aici reiese că porunca poruncilor constă în a asculta sfaturile lui Isus şi a le urma.

Iată ce implică postul, iată ce implică îndreptarea paşilor noştri pe calea mântuirii: ascultarea de Isus. Oare astăzi unde, când şi cum putem să stăm de vorbă cu Mântuitorul? Iubiţilor! În Taina Spovedaniei ne întâlnim cu darul milei Lui şi cu iertarea păcatelor noastre; în Taina Împărtăşaniei ne dăruieşte jertfa Lui, adică trupul şi sângele Său vărsat, pentru ca noi să primim plinătatea vieţii; în cuvintele Sfintei Scripturi (când ne facem timp să o citim) ne mustră ca să ne abată de la rele, dar ne şi încurajează şi ne întăreşte cu înţelepciunea Sa dătătoare de lumină şi pace în drumul nostru pământesc pentru ca să facem fapte vrednice de mântuire. Pe Domnul îl întâlnim şi în persoana semenilor noştri bolnavi, săraci, abandonaţi. Să ne aducem aminte că şi un pahar de apă dat acestora contează în economia mântuirii.

Din textul Evangheliei de astăzi rezultă că a fi bogat înseamnă a fi plin de sine, a fi încăpăţânat, a nu asculta de nimeni, nici chiar de Dumnezeu. Prin urmare, a fi sărac înseamnă a recunoaşte că am primit toate de la Domnul, că El ne-a creat pentru viaţa de veci; a-L recunoaşte pe Isus ca adevărat Învăţător al nostru, a recunoaşte că avem nevoie de iertarea Lui şi a ne ierta între noi precum şi El ne-a iertat. În acest sens, "sărăcia" evanghelică nu este un sfat, ci o poruncă. "Sărăcia" este ataşamentul ucenicului care vine la Biserică cu umilinţă, cade la picioarele Domnului şi-I cere iertare, apoi ascultă şi împlineşte învăţăturile Domnului. Pentru un creştin, "sărăcia " nu este facultativă ci este un imperativ, este condiţia de bază: calea cea mai sigură pentru a ajunge la desăvârşire şi, prin urmare, la mântuire.

"Bogatul" care afirmă că a respectat toate poruncile dă dovadă de falsitate, deoarece este plin de sine şi cu inima închisă faţă de alţii. Nu respectă porunca cea mai elementară şi cea mai mare: solidaritatea cu aproapele. "El pleacă trist" şi rămâne în continuare cu "bogăţiile lui" - cu încăpăţânarea lui şi cu ideea falsă despre sine cum că ar fi mai bun şi mai cinstit decât alţii -, dar rămâne singur şi abandonat. Tristeţea lui îşi are rădăcinile în iubirea - greşită - de sine însuşi.

"Ce să fac pentru ca să am viaţa veşnică?" Întrebarea acestui "tânăr" s-ar părea că porneşte dintr-o inimă plină de credinţă. De fapt, el dorea să se laude şi să se mândrească în faţa lui Isus. Pe de altă parte, cerinţa lui, adică viaţa veşnică, nu este o viaţă plictisitoare ori lipsită de sentimente. Ea este viaţa totală, împlinită şi fericită: este viaţa viaţă. Prin urmare, întrebarea tânărului nu este atât de religioasă. Reprezintă, mai degrabă, dorinţa omului după fericire şi continua căutare a bucuriilor şi a plăcerilor. Răspunsul lui Isus este minunat: un şir de reguli care, dacă sunt respectate, duc la împlinirea acestei dorinţe - ajută viaţa să fie trăită în plinătatea ei.

Codul stradal nu este neapărat o serie de restricţii, ci, mai degrabă, reguli care, dacă sunt respectate, dau naştere la o circulaţie în siguranţă pe drumurile publice. Tot aşa şi poruncile : dacă sunt respectate, conduc omul la fericirea veşnică. Bogăţia? După Evanghelie nu este dată de câţi bani are cineva în buzunar. Evanghelia vorbeşte de bogăţia inimii omului: de faptul că omul se închide în sine, este plin de preocupările lumii acesteia, este egoist şi dispreţuitor faţă de alţii. După Isus, acest tânăr greşeşte, pierde ocazia vieţii sale, deoarece nu-şi investeşte viaţa sa (adevărata bogăţie), timpul şi disponibilitatea sa în a-L urma pe Domnul, ci fuge de Domnul.

Acest tânăr nu şi-a împlinit vocaţia, chemarea, adică mântuirea sufletului, deoarece nu era liber şi nu mai comanda el, ci preocupările şi "bogăţiile" lui îl conduceau pe el. Atunci când bogăţia comandă, iar omul ca şi un sclav i se supune, banul nu mai este un instrument, un mijloc lăsat să-l slujească pe om, ci devine un idol căruia omul i se închină. Noi, oamenii, avem nevoie de bani, dar banii trebuie să rămână sluga noastă. Spunea cineva că: "Banul este un bun slujitor, dar un rău patron". Mila Domnului l-a vizitat pe tânăr şi i-a arătat că viaţa veşnică nu se cumpără pe bani, dar "bogăţiile" lui "materiale" nu i-au permis să asculte de glasul Domnului pentru ca să se realizeze spiritual. Dintre Dumnezeu şi Mamona, tânărul alege Mamona, dar în loc de bucuria celui care a găsit o comoară este invadat de tristeţea celui care a pierdut tot ce avea mai bun.

Într-adevăr, este greu pentru cei bogaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, dar este greu şi pentru alţii, adică pentru cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l împlinesc, adică nu aduc roadă. Oare nu suntem cu toţii prea maturi, inteligenţi şi atotştiutori pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în care intră doar copiii? Lăudat să fie Isus!

Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?
pr. Ion Cârciuleanu

Persoana şi cuvântul Domnului Isus Hristos au reprezentat pentru contemporanii săi o atracţie deosebită. Nu numai oamenii de rând, dar şi unii din clasele mai înalte, dintre bogaţi şi farisei, ostaşi, bărbaţi şi femei veneau să-L asculte, să-I ceară vindecări de boli, să-I ceară un sfat sau numai să-I pună întrebări. El vorbea "ca unul care are putere", iar faptele Lui erau uimitoare: "niciodată n-am văzut aşa în Israil", ziceau ei, şi pe bună dreptate.

Minuni au făcut şi unii prooroci din Vechiul Testament, dar nici unul nu s-a ridicat, şi nici nu se putea ridica, la înălţimea Domnului Isus, căci El era Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu omenesc, ca să mântuiască pe om din robia păcatului. Cuvântul Lui este "viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii" (Evrei 4, 12), operând acolo, în lăuntrul omului, acea trezire la o viaţă nouă.

Sf. Evanghelie de astăzi ne pune în faţă un tânăr bogat şi dregător, care vine la Mântuitorul Isus cu întrebarea: "Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?" (Luca 18, 18).

Întrebarea aceasta frământă inima noastră, a tuturor credincioş ilor. Este o întrebare tainică; este neliniştea vieţii noastre duhovniceşti. Noi, creştinii, ne punem totdeauna întrebări despre trăirea vieţii după voia lui Dumnezeu. Ne străduim să o îmbunătăţim, pentru a ne înălţa duhovniceşte. Suntem încredinţaţi că viaţa este cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu; că numai ea ne oferă putinţa de a cunoaşte lumea după rânduiala ei şi că ea singură ne oferă calea spre a-i descoperi tainele şi rostul lor.

În această conştiinţă stă şi îndemnul pentru luminarea minţii şi înfăptuirii virtuţii în spiritul dobândirii desăvârşirii. Sub acest aspect, viaţa este pentru noi o minune zilnică, ce pune în mişcare toată fiinţa noastră oferind minţii nesfârşite categorii de lucrări, în scopul ridicării spre cele înalte. De aceea dorinţa credinciosului este să nu se despartă de viaţă, să trăiască veşnic. De aici porneşte acel dor care frământă fără încetare, şi care se trezeşte deodată chiar şi în conştiinţa cea mai încărcată de păcat, zguduind-o cu cuvintele: "Ce să fac eu pentru a câştiga împărăţia veşnică?" În cazul tânărului din pericopa evanghelică de astăzi, insistăm asupra celor adăugate de Sf. Evanghelist Marcu, care ne relatează că Isus l-a primit pe tânăr cu dragoste, atunci când acesta i-a adresat întrebarea (Marcu 10, 21). Ce vor să însemne aceste cuvinte? De ce oare spune evanghelistul că Isus l-a iubit pe tânărul acesta? Răspunul este că Isus l-a iubit pentru că în acel moment tânărul dorea sincer să se încredinţeze despre cele ce trebuie să împlinească spre a dobândi viaţa veşnică. El avea un fond bun şi căuta să depăşească propria neputinţă şi mărginire, şi simţea că Isus este mai presus de Legea cea veche, transmisă prin prooroci; El era însăşi Legea de la capătul plinirii vremii.

Deci, tânărul acesta, cu partea bună a sufletului său, intuise că Isus nu era un învăţător de lege oarecare, nu era un profet obişnuit, ci era cineva care stăpânea tainele ascunse ale dumnezeirii şi cunoştea calea mântuirii oamenilor. De aceea venise la El. Tânărul intuise, totodată, marea iubire dumnezeiască şi de necuprins, pe care Mântuitorul o întrupa şi o realiza pe pământ şi L-a numit "Învăţător bun". Cât despre întrebarea pusă, Isus are pentru acest om, ca şi pentru toţi oamenii, răspunsul scurt şi limpede: "Păzeşte poruncile", împlineşte voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Lui! Dregătorul declară că le-a păzit din tinereţe; el aştepta de la Isus ceva deosebit, ceva mai mult decât ştia el. Tocmai de aceea Isus îi indică o cale deosebită de a putea moşteni viaţa veşnică, o cale care nu mai e poruncă, ci un sfat. "Îţi mai lipseşte un lucru, i-a zis atunci Isus, vinde câte ai, împarte la săraci şi vei avea comoara în ceruri; apoi vino de Mă urmează". Acest cuvânt l-a întristat pe dregătorul care era foarte bogat. El a plecat trist pentru că nu-i venea uşor să se despartă de avuţiile lui, fapt care l-a făcut pe Isus să spună cât de greu este să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu omul robit cu totul de bunurile acestei lumi. E mai uşor să treacă cămila (sau funia) prin urechile acului decât pentru un bogat să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. E greu, dar nu e imposibil. Zaheu Vameşul a înţeles acest lucru şi a dat jumătate din averea lui săracilor, şi a întors împătrit celor pe care el i-a asuprit sau păgubit. El a înţeles că spre împărăţia lui Dumnezeu nu se poate înălţa cel încărcat cu grijile şi averile pământeşti. Se ştie că şi păsările, numai acelea pot zbura, care au oasele goale, celelalte cu greu se pot avânta spre înalt, le trage în jos greutatea oaselor lor.

Aşa şi creştinul, numai gol, lipsit de orice împătimire lumească, se poate înălţa la cer.

Tânărul bogat, în loc să se bucure că i s-a dat prilej să fie sprijinitor şi ocrotitor al vieţii, care înseamnă căldură, freamăt, lumină, zâmbet, dăruire, jertfă, s-a întristat, pentru că, pradă egoismului şi lăcomiei, nu se gândise niciodată să folosească avuţiile sale pentru îndulcirea vieţii altora. El nu se învrednicise niciodată să guste bucuria vieţii în mijlocul semenilor săi, al fraţilor săi. Chiar dacă va fi citit vreodată cuvintele psalmistului: "Cât este de dulce şi cât este de frumos să fie fraţii împreună", nu va fi fost în stare niciodată să coboare în mijlocul celor năpăstuiţi, spre a le vedea durerile şi spre a le alina. El n-a înţeles, astfel, că şi viaţa veşnică îşi are bogăţiile ei şi că această bogăţie este bucuria comorilor cunoaşterii şi dragostei lui Dumnezeu, bucuria vieţii fără de moarte, unde înţelegerea, mila şi pacea sunt desăvârşite.

Dar lucrul cel mai important pe care îl cere Mântuitorul tânărului din Evanghelie, şi nouă tuturor, este cuprins în ultimele cuvinte: "Vino de-Mi urmează Mie!" Care este sensul acestei chemări? Cine suntem noi ca Dumnezeu să ne strige fiecăruia în parte "Urmează-Mă!" şi încă cu repetată stăruinţă? Prin ce am meritat noi patimile şi moartea Domnului? Căci multe păcate apasă cugetele noastre.

Şi totuşi, nouă credincioşilor, ni se adresează Isus fiecăruia în parte: "Urmează Mie!" şi aceasta pentru că, după credinţa noastră, omul are ceva sublim în el, ceva care îl face stăpânul lumii, ceva ce îl apropie de îngeri: chipul lui Dumnezeu. Acest chip minunat, pe care Dumnezeu ni l-a dat şi pe care noi l-am întinat cu păcatele noastre, acest chip strigă înlăuntru nostru ca şi tânărul din Evanghelia de astăzi: Doamne, ce să fac pentru a moşteni viaţa de veci? Chipul acesta divin, care ne-a fost dăruit, ne este cerut acum de Isus, în această clipă a restituirii absolute.

Tânărul din Evanghelie n-a înţeles chemarea lui Isus. N-a înţeles-o pentru că deşi sufletul lui, chipul lui Dumnezeu din el, striga cu durere, după mântuire, ochii îi erau întunecaţi, ca ai orbului, de dragostea pentru averea sa, şi această dragoste stârpise din sufletul său iubirea pentru aproapele. Privind după el, Mântuitorul a rostit atunci dureroasa constatare care va răsuna peste veacuri în inimile noastre: "Cât de greu vor intra cei ce sunt robiţi averilor, în împărăţia lui Dumnezeu!" Auzind aceste cuvinte, apostolii au crezut, pentru o clipă, că nimeni nu se poate mântui prin propriile sale puteri. Cutremuraţi de acest adevăr, care se descoperă inimii lor pentru prima dată, au întrebat cu teamă: "Atunci, Doamne, cine poate să se mântuiască?" La care Mântuitorul răspunde: "Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu". Acest răspuns a rămas pentru totdeauna cea mai mare mângâiere şi o puternică încurajare pentru noi. El are ca temei un univers de necuprins, arătat de Sf. Evanghelist Ioan într-o definiţie scurtă: "Dumnezeu este iubire" (Ioan 4, 8).

"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Această nemărginită dragoste a lui Dumnezeu, "care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi" (Mat. 5, 45), a realizat pentru noi, toţi cei ce cred, mântuirea generală, numită, în învăţătura Bisericii, mântuirea obiectivă. Deci, ceea ce a fost "cu neputinţă la oameni", fiind pentru ei "o taină din veac ascunsă", a fost cu putinţă la Dumnezeu şi şi-a găsit împlinirea binecuvântată prin jertfa Sa. Domnul Isus Hristos a adus mântuirea tuturor, chiar şi tâlharului de pe cruce. Această mântuire ne-a fost oferită în dar, şi se află la îndemâna celor ce cred.

Am putea spune că în această Evanghelie este vorba despre două căi, două feluri de a urma lui Hristos, despre două mijloace de a ajunge la mântuire şi viaţă veşnică. Una este calea poruncilor.

Ea nu cere jertfirea bunurilor vieţii, renunţarea la casă, soţie, familie etc. Ni se cere doar să nu ne lipim sufletele cu totul de ele, ci să le folosim spre a câştiga prin cele trecătoare pe cele veşnice, prin cele de pe pământ pe cele din cer, prin a păzi poruncile. A doua cale e mai scurtă, mai directă; dar, desigur, mai grea. Ea nu e poruncă, ci un sfat adresat celor care, pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru dorinţa de a sluji oamenilor şi lui Dumnezeu, se jertfesc pe ei înşişi, renunţând de bună voie chiar la cele îngăduite.

Această făgăduinţă o întăreşte Isus prin cuvânt, când zice: "În casa Tatălui Meu mai multe lăcaşuri sunt" (Ioan 19, 27-28), vrând să arate prin aceasta că sunt mai multe trepte de fericire şi răsplătire pentru cei ce I-au urmat Lui, precum, desigur, sunt mai multe grade osândire pentru cei ce au călcat poruncile Lui.

De aceea, cu drept cuvânt, îndeamnă Sf. Apostol Pavel să ia fiecare o hotărâre şi să preţuiască după cuviinţă marele şi minunatul dar al mântuirii: "Să nu stăm nepăsători, spune el, faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi diferite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa" (Evrei 2, 3-4).

Întotdeauna omul a căutat pe Dumnezeu şi a dorit să se apropie de El şi să aibă parte de viaţa cea veşnică, care este la Dumnezeu.

L-a căutat chiar şi în veacurile întunecate dinainte de Hristos, când mintea omului, întunecată de păcat, îl făcea să identifice pe Dumnezeu Creatorul cu creatura sa; când oamenii "au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor..., când au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în loc să slujească Făcătorului" (Romani 1, 23-25).

Oricând şi în orice situaţie am fi, sufletul nostru este însetat după Dumnezeu. "Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până se va odihni în Tine", a zis Fericitul Augustin.

De aceea, tânărul din Evanghelie trebuie să ne fie drag tuturor prin întrebarea pe care şi-o pune. El ne este drag - cu toată dezertarea din faţa Mântuitorului -, şi pentru că este simbolul tuturor credincioşilor preocupaţi de problema mântuirii.

Evangheliştii Marcu şi Luca nu pomenesc despre un tânăr, ci despre "un om oarecare" sau "un dregător". Aici găsim legea universală a dorului credincioşilor după o viaţă în Hristos şi cu Hristos. Găsim nevoia credincioşilor de a se naşte din nou, pe care a simţit-o Nicodim când a mers noaptea la Isus. Aici găsim gustul amar pe care ni-l toarnă în suflet o viaţă uşoară, trăită în bogăţii şi plăceri. Găsim momentul sufletesc al realităţii afirmate de Mântuitorul, că ce folos dacă am avea în stăpânire lumea întreagă, dacă nu suntem în stare să ne mulţumim sufletul. Acest "om oarecare" din Evanghelie poate fi oricare dintre noi. Acest "om oarecare" este credinciosul neliniştit, dinamic, care vrea ceva, vrea să se mântuiască. Este sufletul încărcat de amărăciunea decepţiilor, care caută adăpostul darurilor lui Isus.

Ori de câte ori privesc un om în rugăciune în faţa icoanei, în genunchi, rostesc în gândul meu: iată, un om s-a apropiat de Isus şi i-a zis: Doamne, ce să fac să moştenesc viaţa de veci? Văd un suflet frământat, un suflet chinuit de întrebări, văd "un om oarecare" în căutarea unei rezolvări asupra problemei vieţii şi simt ecoul şoaptelor lui, le aud: "toate le-am păzit din tinereţile mele..." Eu avuţie nu am; am totuşi ceva: păcatele mele. Sunt bogat în păcate. Am şi eu bogăţia mea de care nu m-am lepădat încă.

Am venit la Tine, Doamne, ca omul din Evanghelie. Doamne, ajută-mă să nu plec întristat.

Suntem în faţa sfintelor sărbători ale Crăciunului. Ne apropiem şi de sfârşitul unui an de viaţă. Ce avem de spus lui Isus? Ştiu că mulţi dintre cei ce ne-am rugat azi, aici, am încercat urcuşul spre mai bine, am încercat izbăvirea şi găsirea uşii împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşire, însă nu toţi am reuşit.

N-am reuşit pentru că am pornit singuri la drum, fără Hristos.

N-am renunţat la falsele lumini ale pământului în schimbul luminii lui Hristos, Domnul nostru. Am rămas prinşi pe mai departe de unele fapte păcătoase care ne gonesc pe drumul ce duce spre roşcovele fiului rătăcit.

Dar o dată cu naşterea Sa, Mântuitorul ne pregăteşte şi renaşterea noastră, netezându-ne drumul spre mântuire. Alături de scutecele Betleemului, ni se pregăteşte şi haina noastră pe care o vom îmbrăca atunci când vom merge în faţa lui Isus. E haina căinţei, ţesută din urzeala părerii de rău şi beteala făgăduinţelor bune: Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne pe noi poruncile Tale. Învredniceşte-ne pe noi să te iubim şi să împlinim poruncile Tale. Învaţă-ne pe noi să facem pururea voia Ta! Amin.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1146, Ultimul acces: 2026-04-12 04:14:00

Timp total: 0,53s...

[]:1