Papa Ioan Paul al II-lea: Apostolul vieţii

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Papa Ioan Paul al II-lea: Apostolul vieţii

[2006-03-28]

Într-un tribut adus defunctului Pontif, rabinul Daniel Lapin spunea: "Coerenţa unică a Papei Ioan Paul al II-lea a fost sfinţenia vieţii. Raza sa de claritate a fost triumful vieţii asupra morţii." Mărturia sa despre viaţă a inspirat multe alte declaraţii similare ale unor lideri venind din diferite medii, religioase şi nereligioase. Catolicii ştiu că sfinţenia vieţii nu a fost singurul punct de coerenţă al Papei, după cum ştiu că este inexact când presa vorbeşte de exemplu despre "învăţătura Papei despre avort", ca şi cum ar fi învăţătura sa personală, şi de aici aşteptările unora ca următorul Papă să schimbe ceva.

Papa Ioan Paul al II-lea a jucat desigur un rol esenţial în sublinierea caracterului ne-negociabil al unor astfel de probleme. În Enciclica sa din 1995, Evangelium Vitae, el reafirma solemn ca fundamentală şi imuabilă învăţătura Bisericii împotriva avortului, eutanasiei şi a tuturor atacurilor directe îndreptate asupra vieţilor umane inocente. Contribuţia sa la mărturia pro-life a Bisericii a mers însă dincolo de reafirmarea unor învăţături străvechi. Ce a fost nou în modul în care a abordat problemele vieţii şi morţii? El a aprofundat şi dezvoltat poziţia Bisericii asupra unor vechi probleme morale. A abordat noile şi complexele probleme legate de viaţă ridicate de noile biotehnologii, apreciind progresele ştiinţifice, dar susţinând un tip de "progres" ce ţine cont de om. El a regândit problema vieţii umane, punând-o în centrul evanghelizării lumii. Aceasta a fost de fapt cea mai importantă contribuţie a sa şi oferă contextul pentru tot ceea ce a mai făcut el legat de viaţă. Să începem de aici.

O Evanghelie a vieţii

Pentru a aprecia revitalizarea de către Papa Ioan Paul al II-lea a mesajului pro-life, să comparăm mesajul exprimat în Declaraţia despre avortul procurat din 1974 (cu patru ani înainte de începerea pontificatului său) şi propriul său document, Evangelium Vitae. Ambele documente, evident, comunică acelaşi mesaj de bază despre nevoia respectării fiecărei vieţi umane, de la concepţie şi până la moartea naturală. Dar Declaraţia face aceasta trecând în revistă constatări de ordin biologic despre viaţă, afirmând apoi un element cheie al legii morale naturale: viaţa este cel mai important drept uman şi o condiţie fundamentală pentru toate celelalte drepturi, astfel că trebuie respectat fără nici o discriminare bazată pe etapa sau condiţia vieţii.

Această abordare este validă la un oarecare nivel filozofic, dar ea face parte dintr-o îndelungată manieră de acţiune a Bisericii ce separa credinţa şi morala în categorii diferite - credinţa fiind explicată în termeni biblici şi spirituali, iar învăţătura morală fiind susţinută prin termeni filozofici pentru a accentua că ea poate fi înţeleasă şi doar cu raţiunea. O problemă a acestei abordări o reprezintă faptul că oricine găsea o cale de a argumenta ceva, în termeni filozofici, ajungând la o concluzie diferită, se putea considera "scutit" de învăţătura morală a Bisericii. Unii teologi au afirmat chiar că doar principiile morale generale pot să fie afirmate în mod infailibil de Biserică, nu şi normele morale specifice (precum poziţia fermă împotriva avortului).

Abordarea asumată de Papa Ioan Paul al II-lea a pus un pod peste prăpastia dintre credinţă şi morală, dintre Scriptură şi legea naturală. Enciclica sa despre viaţa umană începe cu Cain şi Abel - cu dorinţa umană primordială de a progresa noi înşine până acolo încât îi dominăm şi îi distrugem pe ceilalţi. Păcatul crimei lui Cain este consecinţa unui mod de a fi în lume: izolat, egoist, interesat doar de sine, tratându-i pe ceilalţi ca fiinţe sub demnitatea ta, deci care trebuie dominate, sau ca simple obstacole în calea scopurilor tale. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, răspunsul creştin pentru Cain merge dincolo de a insista pe faptul că viaţa fiecărui om este inviolabilă; pentru că misiunea noastră în viaţă este tocmai să îi sprijinim şi să îi îngrijim pe cei care sunt slabi şi neajutoraţi: "Da, fiecare om este 'păzitorul fratelui' său, deoarece Dumnezeu ne-a încredinţat pe unii altora" (Evangelium Vitae 19).

De aceea, egalitatea abstractă în drepturi, deşi validă, nu este suficientă. Slăbiciunea şi dependenţa constituie invitaţii către cei puternici să abandoneze existenţa concentrată pe sine pentru o "sinceră dăruire de sine" (Evangelium Vitae 25). Suntem chemaţi nu doar să respectăm viaţa, ci şi să ne deschidem în iubire faţă de cei care depind de noi pentru a trăi. Făcând astfel, ne împlinim destinul reflectând mai bine iubirea golită de sine a lui Dumnezeu, arătată nouă în modelul perfect de umanitate - Isus Cristos. Ne împlinim astfel şi scopul libertăţii noastre pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, care în lumea modernă riscă să fie separată de adevărul despre persoana umană, devenind un fel de scuză pentru cei puternici ca să îi domine şi distrugă pe cei slabi.

Modelul de trăire autentică şi de libertate autentică oferit de Papa Ioan Paul al II-lea îşi atinge culmea în căsătorie, un model întemeiat de Dumnezeu pentru bărbat şi femeie, în care să se deschidă în iubire unul faţă de altul şi să co-creeze o nouă viaţă umană împreună cu El. Printr-o uimitoare serie de cateheze despre teologia trupului, Sfântul Părinte a plasat învăţătura Bisericii despre contracepţie într-un context bazat mai mult pe Biblie şi în acelaşi timp mai inspirator pentru cuplurile ce doresc să aibă căsnicii bune şi durabile.

Pe scurt, a fi pro-life înseamnă a fi mai mult asemenea lui Cristos. Astfel, Biserica trebuie să îi înveţe pe credincioşi nu doar normele morale despre viaţă, ci şi cum să trăiască "Evanghelia vieţii", care este "o parte integrantă a acelei Evanghelii care este Isus Cristos însuşi" (Evangelium Vitae 78). Şi trebuie să ajute la construirea unei culturi transformate ce să sprijine şi să alimenteze atitudinile de deschidere faţă de viaţă.

În viziunea Sfântului Părinte, această contopire între credinţă şi viaţa morală nu îi scoate pe creştini de pe scena mai largă a culturii, aruncându-i într-o sectă. Dimpotrivă, viaţa de iubire, mereu gata de jertfire de sine, dedicată slujirii celor slabi, este de fapt răspunsul la dorinţele şi întrebările profunde ale fiecărei inimi - calea spre adevărata fericire umană. Pentru a cita titlul primei Enciclice a Papei Ioan Paul al II-lea, Cristos este Redemptor hominis, Răscumpărătorul întregii omeniri, iar a fi mai mult asemenea lui Cristos înseamnă a fi mai deplin uman. Creştinilor nu trebuie să le fie frică să propună acest model, în special prin propriul exemplu, celor din jurul lor.

De asemenea această aprofundare a mesajului pro-life nu are nimic de a face cu a deveni mai severi şi a-i judeca mai mult pe aceia care au recurs la a lua o viaţă. Dimpotrivă: aşa după cum Conciliul Vatican II afirma (într-un document la care Arhiepiscopul Wojtyla a contribuit), astfel de acte "pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură" (Gaudium et Spes 27), iar Biserica trebuie să vină cu darul pocăinţei şi al convertirii. Chemând la un "nou feminism" care să promoveze acceptarea vieţii umane nenăscute, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit primul Papă care le-a scris direct femeilor ce au avortat, încurajându-le să accepte iertarea Domnului şi să devină "promotoare ale unui nou mod de a privi viaţa umană" (Evangelium Vitae 99).

Pentru creştini, acest reînsufleţit mesaj pro-life înseamnă că nu se poate face uşor o împărţire între viaţa de credinţă şi iubirea pentru orice viaţă umană. Figurile publice şi alţii care se declară pe sine ca fiind credincioşi angajaţi, dar care denigrează nenăscuţii, invalizii şi bolnavii în fază terminală, trăiesc o contradicţie, deoarece "oricine atacă viaţa umană, într-un anumit fel îl atacă pe însuşi Dumnezeu" (Evangelium Vitae 9). Adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă apărarea vieţii umane; cel care atacă sau ignoră vieţile celor aflaţi în nevoi aici pe pământ nu îl cunoaşte pe Dumnezeul pe care nu l-a văzut.

Aşezând angajamentul în favoarea vieţii umane în centrul mesajului Bisericii către lume, acest Papă şi-a adus cea mai profundă şi durabilă contribuţie la mişcarea pro-life.

O gândire nouă pe teme vechi

Ne-a lăsat un bogat
Magisteriu pro-life.
Reflecţia catolică privind obligaţia morală de a sprijini viaţa este veche de secole şi a fost progresat mult prin Papa Pius al XII-lea şi alţi Papi. Însă Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat primul document doctrinal extensiv pe acest subiect, Declaraţia privind eutanasia din 1980, şi a rămas personal angajat în acest domeniu în întregul său pontificat. Aplicând distincţia dintre dominarea vieţii şi grija respectuoasă faţă de viaţă la aceste probleme, el a vorbit despre o cale de mijloc între "încăpăţânarea terapeutică" (insistenţa asupra tratamentelor agresive până acolo încât fac mai mult rău decât bine) şi eşecul de a asigura o îngrijire normală celor neputincioşi.

Problema asigurării hranei şi a lichidelor, în special pentru pacienţii diagnosticaţi a fi într-o "stare vegetativă persistentă", a devenit subiectul unor intense dezbateri catolice în anii 1980. Unii teologi susţineau că hrănirea unor astfel de pacienţi este inutilă, deoarece susţine doar o "funcţionare fiziologică" care nu poate împlini scopurile spirituale ale vieţii. Însă acest argument i-a fost străin acestui Papă, care a dorit ca noi să nu judecăm potenţialul spiritual al altor persoane ci să ni-l împlinim pe al nostru slujindu-i pe cei mai nevoiaşi. În martie 2004, când el însuşi era deja prea slăbit pentru a-şi susţine în întregime un discurs oral, a afirmat într-unul dintre discursurile sale demnitatea umană inerentă a acestor pacienţi şi a insistat asupra faptului că hrana şi lichidele sunt parte a "îngrijirii normale" pe care le-o datorăm.

În concordanţă cu deschiderea sinceră a Papei Ioan Paul al II-lea faţă de beneficiile cercetării ştiinţifice, discursul său a făcut apel la ultimele descoperiri medicale cu privire la aşa-numita stare vegetativă. Şi în concordanţă cu învăţătura sa că ştiinţa trebuie să se realizeze într-un context moral, el a deplâns folosirea unui termen înşelător ca "vegetativ" pentru a descrie semeni de-ai noştri. Discursul Papei a clarificat o problemă dezbătută în cercurile catolice timp de două decenii şi a devenit un factor cheie în controversa apărută în jurul cazului lui Terri Schiavo din Florida.

Declaraţia Papei Ioan Paul al II-lea cu privire la pedeapsa capitală din Evangelium Vitae a venit în mod natural din relatarea despre Cain şi Abel din deschiderea Enciclicei sale: Dumnezeu a pus un semn lui Cain pentru a-i avertiza pe ceilalţi că este un ucigaş, dar că trebuie să i se cruţe viaţa, arătându-i mai multă milă decât i-a arătat el fratelui său. Într-adevăr, Sfântul Scaun a pledat timp de mulţi ani pentru clemenţă în cazurile capitale. Însă declaraţia Papei Ioan Paul al II-lea a aprofundat discursul Bisericii cu privire la a se pune capăt pedepsei capitale.

O gândire mai profundă era necesară, deoarece unele argumente vechi care justificau pedeapsa cu moartea aveau fundamente şubrede. Toma de Aquino a afirmat că criminalul care le face rău celorlalţi este asemenea unui organ bolnav care poate fi extirpat pentru a proteja trupul societăţii. Însă tomişti moderni precum Jacques Maritain au ajutat Biserica să sublinieze demnitatea individului ca fiind mai importantă decât starea lui; şi Papa Ioan Paul al II-lea, care a îndurat ororile atât ale nazismului cât şi ale versiunilor comuniste de colectivism, a ştiut cât este de importantă această subliniere. El a ştiut de asemenea că pentru ca Biserica să poată construi o cultură a vieţii, în care violenţa împotriva celorlalţi este de neconceput, societatea trebuie să înveţe să renunţe la violenţa inutilă, chiar şi atunci când ar simţi că are dreptul să o folosească.

Contribuţia Papei Ioan Paul al II-lea a constat în a argumenta că societatea ca întreg nu trebuie să se vadă pe sine ca având drepturi speciale asupra vieţii individului, ci că trebuie să ia în considerare suprimarea unei vieţi doar în acele cazuri în care şi un individ poate să o facă - atunci când nu poate fi găsită nici o altă cale pentru a se apăra pe sine sau pe alţii împotriva atacului. Dacă un ucigaş poate fi făcut inofensiv prin mijloace ne-letale, această soluţie este mai mult în conformitate cu o cultură a respectului faţă de orice viaţă umană. Aplicând acelaşi principiu la problemele războiului şi ale păcii, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut Statelor Unite să nu lanseze un atac "preventiv" asupra Irakului atâta vreme cât exista o şansă ca sancţiunile şi alte iniţiative ne-militare să aibă succes.

Învăţăturile acestui Papă despre pedeapsa capitală şi despre război nu au nimic în comun cu argumentele seculare care ignoră realitatea păcatului sau responsabilitatea persoanelor pentru acţiunile lor. Ele au fost rezultatul angajamentului său în favoarea demnităţii personale inerente fiecărei fiinţe umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Aceste învăţături s-au bazat de asemenea pe concepţia sa că societăţile sunt ele însele vulnerabile faţă de păcat. În Enciclica sa din 1984, Reconciliatio et Penitentia, a descris situaţia "păcatului social", care în cele din urmă îşi are rădăcina tocmai în "păcatele personale" ale liderilor publici care îşi neglijează responsabilitatea lor de a-i proteja pe ceilalţi (Reconciliatio et Penitentia 16). Cerând acestor lideri să ţină cont de responsabilitatea lor, Sfântul Părinte a subliniat că societăţile şi guvernele nu au nici o scutire specială pentru a ignora motivaţiile de ordin moral atunci când caută binele tuturor. În Evangelium Vitae, el face de asemenea cu autoritate distincţie între cei care promovează în mod păcătos legi nedrepte, şi aceia care elimină sau reduc nedreptatea acţionând pentru protejarea vieţii umane (73). Sprijinul său pentru figurile publice care se opun oricărei forme de avort, şi votează în favoarea legislaţiei pro-life, a furnizat mult-dorita susţinere pentru catolicii care urmăreau interzicerea avortului târziu şi a altor rele.

De la a lua viaţa la a produce viaţa

Într-un timp al unei penetrante dezbateri publice cu privire la cercetarea pe celule rădăcină embrionice, este bine să ne aducem aminte că atunci când Karol Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1978, primul copil conceput prin inseminarea artificială avea doar trei luni. Forţele eliberate în ştiinţă şi în societate de către fertilizarea in vitro au condus la dezbateri despre cercetarea pe embrioni umani, despre "adoptarea" embrionilor congelaţi, despre clonarea umană, şi despre ingineria genetică.

Cei 27 de ani ai pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea au coincis aşadar cu o nouă epocă în puterea omenirii asupra fundamentelor vieţii umane. Şi începând cu prima sa Enciclică din 1979, Redemptor Hominis, el a chemat la o evaluare atentă a acestor progrese în lumina demnităţii inerente a persoanei umane, insistând pe prioritatea "eticii asupra tehnologiei" (Redemptor Hominis 16).

Într-o serie de discursuri din anii 1980, Sfântul Părinte i-a surprins pe mulţi cu părerea lui fundamental pozitivă cu privire la promisiunile medicale ale geneticii. Ca întotdeauna, însă, a făcut distincţie între folosirea validă şi abuzul periculos: ingineria genetică poate aduce vindecări şi uşurarea suferinţelor umane, dar nu trebuie să fie folosită pentru manipularea vieţii umane sau pentru a se încerca fabricarea fiinţei umane "superioare".

În 1987, sub îndrumarea Papei Ioan Paul al II-lea, Sfântul Scaun a reafirmat şi elaborat învăţătura catolică împotriva fertilizării in vitro umane, care a fost formulată pentru prima oară de către Papa Pius al XII-lea. Noul document, Donum Vitae, a avertizat în mod profetic împotriva clonării umane, a uterelor artificiale, şi a tratării greşite a embrionilor umani ca simple obiecte pentru experimente. A lăsat de asemenea uşa deschisă pentru tehnologiile care ar putea să sprijine procrearea umană, ajutând cuplurile să aibă copii fără a reduce reproducerea la o procedură de laborator.

Atunci când Biserica a început să ridice obiecţii faţă de unele tehnologii reproductive, chiar şi catolicii s-au întrebat dacă ar trebui cu adevărat să se opună eforturilor de a furniza copii pentru cuplurile nefertile, aşa cum se opun eforturilor de a distruge copiii nenăscuţi. Nu ar trebui ca Biserica să fie pro-copii şi să accepte diferite moduri de a se urmări acest scop? Însă analiza din Evangelium Vitae despre diferenţa dintre dominarea celorlalte fiinţe umane şi slujirea lor a fost extrem de potrivită pentru a explica această problemă morală. Fertilizarea in vitro şi, într-o măsură mai mare, clonarea, nu sunt moduri de a împărtăşi iubirea şi de a fi deschişi spre viaţă, ci moduri de a domina viaţa tocmai în apariţia ei. Viaţa umană ar fi fabricată şi supusă controlului calităţii, într-un mod mai potrivit pentru un produs comercial. Această eroare de la început a deschis calea pentru toate abuzurile pe care le vedem acum în tendinţa cercetătorilor de a trata embrionul uman ca un nou fel de cobai de laborator.

Sub îndrumarea Papei Ioan Paul al II-lea, Sfântul Scaun a lucrat în direcţia unui consens internaţional împotriva clonării umane şi a avertizat naţiunile lumii că folosirea greşită a noilor noastre puteri biologice poate duce la o "nouă sclavie" în care fiinţele umane există doar pentru a fi manipulate şi folosite de alţii. Înţelepciunea sa a fost tocmai ceea ce lumea avea nevoie să audă - că demnitatea vieţii umane poate fi înjosită prin modul în care producem viaţa, la fel cum este înjosită prin consimţământul nostru de a lua viaţa.

În fine, înfiinţând în anul 1994 Academia Pontificală pentru Viaţă, Papa Ioan Paul al II-lea a asigurat ca Biserica să continue să studieze noile progrese din clonarea umană, cercetarea pe celule rădăcină, îngrijirea muribunzilor, şi multe alte teme din bioetică, ajutată de o atentă reflecţie morală şi de cele mai noi cunoştinţe ştiinţifice. Moştenirea sa durabilă este o Biserică ce nu se teme să se confrunte cu astfel de probleme, încrezătoare în faptul că îşi poate aduce o contribuţie specifică în favoarea demnităţii fiecărei fiinţe umane.

Toate acestea sunt doar câteva puncte principale din mai mult de un sfert de secol de reflecţie, evanghelizare şi călăuzire. Nu putem uita nici faptul că cea mai tulburătoare mărturie a Papei Ioan Paul al II-lea despre valoarea inerentă a fiecărei vieţi umane a fost oferită nu prin cuvinte, ci prin slujirea altruistă şi suferinţa tăcută din ultimele sale luni pe acest pământ. În final, a primit toată îngrijirea cuvenită pentru viaţa sa muritoare în timp ce privea fără teamă eternitatea, plin de recunoştinţă faţă de toţi aceia care i-au oferit iubirea şi sprijinul lor în timpul bolii sale de pe urmă. El a învăţat lumea cum să trăiască, şi apoi ne-a învăţat cum să murim, rostind un ultim "Amin" pentru o viaţă petrecută în slujba lui Dumnezeu şi a vieţii umane. Fie ca şi noi să trăim în aşa fel încât să putem spune acelaşi "Amin".

autor: Richard M. Doerflinger
traducător: Oana Capan
sursa: © Crisis Magazine, mai 2005

Sursa: www.catholica.ro

Contor Accesări: 887, Ultimul acces: 2026-08-02 08:42:55

Timp total: 0.04s...

[1]:1