Papa Ioan Paul al II-lea: Apostolul vieții - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Știri și Evenimente

Papa Ioan Paul al II-lea: Apostolul vieții

[2006-03-28]
Într-un tribut adus defunctului Pontif, rabinul Daniel Lapin spunea: "Coerența unică a Papei Ioan Paul al II-lea a fost sfințenia vieții. Raza sa de claritate a fost triumful vieții asupra morții." Mărturia sa despre viață a inspirat multe alte declarații similare ale unor lideri venind din diferite medii, religioase și nereligioase. Catolicii știu că sfințenia vieții nu a fost singurul punct de coerență al Papei, după cum știu că este inexact când presa vorbește de exemplu despre "învățătura Papei despre avort", ca și cum ar fi învățătura sa personală, și de aici așteptările unora ca următorul Papă să schimbe ceva.

Papa Ioan Paul al II-lea a jucat desigur un rol esențial în sublinierea caracterului ne-negociabil al unor astfel de probleme. În Enciclica sa din 1995, Evangelium Vitae, el reafirma solemn ca fundamentală și imuabilă învățătura Bisericii împotriva avortului, eutanasiei și a tuturor atacurilor directe îndreptate asupra vieților umane inocente. Contribuția sa la mărturia pro-life a Bisericii a mers însă dincolo de reafirmarea unor învățături străvechi. Ce a fost nou în modul în care a abordat problemele vieții și morții? El a aprofundat și dezvoltat poziția Bisericii asupra unor vechi probleme morale. A abordat noile și complexele probleme legate de viață ridicate de noile biotehnologii, apreciind progresele științifice, dar susținând un tip de "progres" ce ține cont de om. El a regândit problema vieții umane, punând-o în centrul evanghelizării lumii. Aceasta a fost de fapt cea mai importantă contribuție a sa și oferă contextul pentru tot ceea ce a mai făcut el legat de viață. Să începem de aici.


O Evanghelie a vieții

Pentru a aprecia revitalizarea de către Papa Ioan Paul al II-lea a mesajului pro-life, să comparăm mesajul exprimat în Declarația despre avortul procurat din 1974 (cu patru ani înainte de începerea pontificatului său) și propriul său document, Evangelium Vitae. Ambele documente, evident, comunică același mesaj de bază despre nevoia respectării fiecărei vieți umane, de la concepție și până la moartea naturală. Dar Declarația face aceasta trecând în revistă constatări de ordin biologic despre viață, afirmând apoi un element cheie al legii morale naturale: viața este cel mai important drept uman și o condiție fundamentală pentru toate celelalte drepturi, astfel că trebuie respectat fără nici o discriminare bazată pe etapa sau condiția vieții.

Această abordare este validă la un oarecare nivel filozofic, dar ea face parte dintr-o îndelungată manieră de acțiune a Bisericii ce separa credința și morala în categorii diferite - credința fiind explicată în termeni biblici și spirituali, iar învățătura morală fiind susținută prin termeni filozofici pentru a accentua că ea poate fi înțeleasă și doar cu rațiunea. O problemă a acestei abordări o reprezintă faptul că oricine găsea o cale de a argumenta ceva, în termeni filozofici, ajungând la o concluzie diferită, se putea considera "scutit" de învățătura morală a Bisericii. Unii teologi au afirmat chiar că doar principiile morale generale pot să fie afirmate în mod infailibil de Biserică, nu și normele morale specifice (precum poziția fermă împotriva avortului).

Abordarea asumată de Papa Ioan Paul al II-lea a pus un pod peste prăpastia dintre credință și morală, dintre Scriptură și legea naturală. Enciclica sa despre viața umană începe cu Cain și Abel - cu dorința umană primordială de a progresa noi înșine până acolo încât îi dominăm și îi distrugem pe ceilalți. Păcatul crimei lui Cain este consecința unui mod de a fi în lume: izolat, egoist, interesat doar de sine, tratându-i pe ceilalți ca ființe sub demnitatea ta, deci care trebuie dominate, sau ca simple obstacole în calea scopurilor tale. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, răspunsul creștin pentru Cain merge dincolo de a insista pe faptul că viața fiecărui om este inviolabilă; pentru că misiunea noastră în viață este tocmai să îi sprijinim și să îi îngrijim pe cei care sunt slabi și neajutorați: "Da, fiecare om este 'păzitorul fratelui' său, deoarece Dumnezeu ne-a încredințat pe unii altora" (Evangelium Vitae 19).

De aceea, egalitatea abstractă în drepturi, deși validă, nu este suficientă. Slăbiciunea și dependența constituie invitații către cei puternici să abandoneze existența concentrată pe sine pentru o "sinceră dăruire de sine" (Evangelium Vitae 25). Suntem chemați nu doar să respectăm viața, ci și să ne deschidem în iubire față de cei care depind de noi pentru a trăi. Făcând astfel, ne împlinim destinul reflectând mai bine iubirea golită de sine a lui Dumnezeu, arătată nouă în modelul perfect de umanitate - Isus Cristos. Ne împlinim astfel și scopul libertății noastre pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, care în lumea modernă riscă să fie separată de adevărul despre persoana umană, devenind un fel de scuză pentru cei puternici ca să îi domine și distrugă pe cei slabi.

Modelul de trăire autentică și de libertate autentică oferit de Papa Ioan Paul al II-lea își atinge culmea în căsătorie, un model întemeiat de Dumnezeu pentru bărbat și femeie, în care să se deschidă în iubire unul față de altul și să co-creeze o nouă viață umană împreună cu El. Printr-o uimitoare serie de cateheze despre teologia trupului, Sfântul Părinte a plasat învățătura Bisericii despre contracepție într-un context bazat mai mult pe Biblie și în același timp mai inspirator pentru cuplurile ce doresc să aibă căsnicii bune și durabile.

Pe scurt, a fi pro-life înseamnă a fi mai mult asemenea lui Cristos. Astfel, Biserica trebuie să îi învețe pe credincioși nu doar normele morale despre viață, ci și cum să trăiască "Evanghelia vieții", care este "o parte integrantă a acelei Evanghelii care este Isus Cristos însuși" (Evangelium Vitae 78). Și trebuie să ajute la construirea unei culturi transformate ce să sprijine și să alimenteze atitudinile de deschidere față de viață.

În viziunea Sfântului Părinte, această contopire între credință și viața morală nu îi scoate pe creștini de pe scena mai largă a culturii, aruncându-i într-o sectă. Dimpotrivă, viața de iubire, mereu gata de jertfire de sine, dedicată slujirii celor slabi, este de fapt răspunsul la dorințele și întrebările profunde ale fiecărei inimi - calea spre adevărata fericire umană. Pentru a cita titlul primei Enciclice a Papei Ioan Paul al II-lea, Cristos este Redemptor hominis, Răscumpărătorul întregii omeniri, iar a fi mai mult asemenea lui Cristos înseamnă a fi mai deplin uman. Creștinilor nu trebuie să le fie frică să propună acest model, în special prin propriul exemplu, celor din jurul lor.

De asemenea această aprofundare a mesajului pro-life nu are nimic de a face cu a deveni mai severi și a-i judeca mai mult pe aceia care au recurs la a lua o viață. Dimpotrivă: așa după cum Conciliul Vatican II afirma (într-un document la care Arhiepiscopul Wojtyla a contribuit), astfel de acte "pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură" (Gaudium et Spes 27), iar Biserica trebuie să vină cu darul pocăinței și al convertirii. Chemând la un "nou feminism" care să promoveze acceptarea vieții umane nenăscute, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit primul Papă care le-a scris direct femeilor ce au avortat, încurajându-le să accepte iertarea Domnului și să devină "promotoare ale unui nou mod de a privi viața umană" (Evangelium Vitae 99).

Pentru creștini, acest reînsuflețit mesaj pro-life înseamnă că nu se poate face ușor o împărțire între viața de credință și iubirea pentru orice viață umană. Figurile publice și alții care se declară pe sine ca fiind credincioși angajați, dar care denigrează nenăscuții, invalizii și bolnavii în fază terminală, trăiesc o contradicție, deoarece "oricine atacă viața umană, într-un anumit fel îl atacă pe însuși Dumnezeu" (Evangelium Vitae 9). Adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă apărarea vieții umane; cel care atacă sau ignoră viețile celor aflați în nevoi aici pe pământ nu îl cunoaște pe Dumnezeul pe care nu l-a văzut.

Așezând angajamentul în favoarea vieții umane în centrul mesajului Bisericii către lume, acest Papă și-a adus cea mai profundă și durabilă contribuție la mișcarea pro-life.


O gândire nouă pe teme vechi


Ne-a lăsat un bogat
Magisteriu pro-life.
Reflecția catolică privind obligația morală de a sprijini viața este veche de secole și a fost progresat mult prin Papa Pius al XII-lea și alți Papi. Însă Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat primul document doctrinal extensiv pe acest subiect, Declarația privind eutanasia din 1980, și a rămas personal angajat în acest domeniu în întregul său pontificat. Aplicând distincția dintre dominarea vieții și grija respectuoasă față de viață la aceste probleme, el a vorbit despre o cale de mijloc între "încăpățânarea terapeutică" (insistența asupra tratamentelor agresive până acolo încât fac mai mult rău decât bine) și eșecul de a asigura o îngrijire normală celor neputincioși.

Problema asigurării hranei și a lichidelor, în special pentru pacienții diagnosticați a fi într-o "stare vegetativă persistentă", a devenit subiectul unor intense dezbateri catolice în anii 1980. Unii teologi susțineau că hrănirea unor astfel de pacienți este inutilă, deoarece susține doar o "funcționare fiziologică" care nu poate împlini scopurile spirituale ale vieții. Însă acest argument i-a fost străin acestui Papă, care a dorit ca noi să nu judecăm potențialul spiritual al altor persoane ci să ni-l împlinim pe al nostru slujindu-i pe cei mai nevoiași. În martie 2004, când el însuși era deja prea slăbit pentru a-și susține în întregime un discurs oral, a afirmat într-unul dintre discursurile sale demnitatea umană inerentă a acestor pacienți și a insistat asupra faptului că hrana și lichidele sunt parte a "îngrijirii normale" pe care le-o datorăm.

În concordanță cu deschiderea sinceră a Papei Ioan Paul al II-lea față de beneficiile cercetării științifice, discursul său a făcut apel la ultimele descoperiri medicale cu privire la așa-numita stare vegetativă. Și în concordanță cu învățătura sa că știința trebuie să se realizeze într-un context moral, el a deplâns folosirea unui termen înșelător ca "vegetativ" pentru a descrie semeni de-ai noștri. Discursul Papei a clarificat o problemă dezbătută în cercurile catolice timp de două decenii și a devenit un factor cheie în controversa apărută în jurul cazului lui Terri Schiavo din Florida.

Declarația Papei Ioan Paul al II-lea cu privire la pedeapsa capitală din Evangelium Vitae a venit în mod natural din relatarea despre Cain și Abel din deschiderea Enciclicei sale: Dumnezeu a pus un semn lui Cain pentru a-i avertiza pe ceilalți că este un ucigaș, dar că trebuie să i se cruțe viața, arătându-i mai multă milă decât i-a arătat el fratelui său. Într-adevăr, Sfântul Scaun a pledat timp de mulți ani pentru clemență în cazurile capitale. Însă declarația Papei Ioan Paul al II-lea a aprofundat discursul Bisericii cu privire la a se pune capăt pedepsei capitale.

O gândire mai profundă era necesară, deoarece unele argumente vechi care justificau pedeapsa cu moartea aveau fundamente șubrede. Toma de Aquino a afirmat că criminalul care le face rău celorlalți este asemenea unui organ bolnav care poate fi extirpat pentru a proteja trupul societății. Însă tomiști moderni precum Jacques Maritain au ajutat Biserica să sublinieze demnitatea individului ca fiind mai importantă decât starea lui; și Papa Ioan Paul al II-lea, care a îndurat ororile atât ale nazismului cât și ale versiunilor comuniste de colectivism, a știut cât este de importantă această subliniere. El a știut de asemenea că pentru ca Biserica să poată construi o cultură a vieții, în care violența împotriva celorlalți este de neconceput, societatea trebuie să învețe să renunțe la violența inutilă, chiar și atunci când ar simți că are dreptul să o folosească.

Contribuția Papei Ioan Paul al II-lea a constat în a argumenta că societatea ca întreg nu trebuie să se vadă pe sine ca având drepturi speciale asupra vieții individului, ci că trebuie să ia în considerare suprimarea unei vieți doar în acele cazuri în care și un individ poate să o facă - atunci când nu poate fi găsită nici o altă cale pentru a se apăra pe sine sau pe alții împotriva atacului. Dacă un ucigaș poate fi făcut inofensiv prin mijloace ne-letale, această soluție este mai mult în conformitate cu o cultură a respectului față de orice viață umană. Aplicând același principiu la problemele războiului și ale păcii, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut Statelor Unite să nu lanseze un atac "preventiv" asupra Irakului atâta vreme cât exista o șansă ca sancțiunile și alte inițiative ne-militare să aibă succes.

Învățăturile acestui Papă despre pedeapsa capitală și despre război nu au nimic în comun cu argumentele seculare care ignoră realitatea păcatului sau responsabilitatea persoanelor pentru acțiunile lor. Ele au fost rezultatul angajamentului său în favoarea demnității personale inerente fiecărei ființe umane, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Aceste învățături s-au bazat de asemenea pe concepția sa că societățile sunt ele însele vulnerabile față de păcat. În Enciclica sa din 1984, Reconciliatio et Penitentia, a descris situația "păcatului social", care în cele din urmă își are rădăcina tocmai în "păcatele personale" ale liderilor publici care își neglijează responsabilitatea lor de a-i proteja pe ceilalți (Reconciliatio et Penitentia 16). Cerând acestor lideri să țină cont de responsabilitatea lor, Sfântul Părinte a subliniat că societățile și guvernele nu au nici o scutire specială pentru a ignora motivațiile de ordin moral atunci când caută binele tuturor. În Evangelium Vitae, el face de asemenea cu autoritate distincție între cei care promovează în mod păcătos legi nedrepte, și aceia care elimină sau reduc nedreptatea acționând pentru protejarea vieții umane (73). Sprijinul său pentru figurile publice care se opun oricărei forme de avort, și votează în favoarea legislației pro-life, a furnizat mult-dorita susținere pentru catolicii care urmăreau interzicerea avortului târziu și a altor rele.


De la a lua viața la a produce viața

Într-un timp al unei penetrante dezbateri publice cu privire la cercetarea pe celule rădăcină embrionice, este bine să ne aducem aminte că atunci când Karol Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1978, primul copil conceput prin inseminarea artificială avea doar trei luni. Forțele eliberate în știință și în societate de către fertilizarea in vitro au condus la dezbateri despre cercetarea pe embrioni umani, despre "adoptarea" embrionilor congelați, despre clonarea umană, și despre ingineria genetică.

Cei 27 de ani ai pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea au coincis așadar cu o nouă epocă în puterea omenirii asupra fundamentelor vieții umane. Și începând cu prima sa Enciclică din 1979, Redemptor Hominis, el a chemat la o evaluare atentă a acestor progrese în lumina demnității inerente a persoanei umane, insistând pe prioritatea "eticii asupra tehnologiei" (Redemptor Hominis 16).

Într-o serie de discursuri din anii 1980, Sfântul Părinte i-a surprins pe mulți cu părerea lui fundamental pozitivă cu privire la promisiunile medicale ale geneticii. Ca întotdeauna, însă, a făcut distincție între folosirea validă și abuzul periculos: ingineria genetică poate aduce vindecări și ușurarea suferințelor umane, dar nu trebuie să fie folosită pentru manipularea vieții umane sau pentru a se încerca fabricarea ființei umane "superioare".

În 1987, sub îndrumarea Papei Ioan Paul al II-lea, Sfântul Scaun a reafirmat și elaborat învățătura catolică împotriva fertilizării in vitro umane, care a fost formulată pentru prima oară de către Papa Pius al XII-lea. Noul document, Donum Vitae, a avertizat în mod profetic împotriva clonării umane, a uterelor artificiale, și a tratării greșite a embrionilor umani ca simple obiecte pentru experimente. A lăsat de asemenea ușa deschisă pentru tehnologiile care ar putea să sprijine procrearea umană, ajutând cuplurile să aibă copii fără a reduce reproducerea la o procedură de laborator.

Atunci când Biserica a început să ridice obiecții față de unele tehnologii reproductive, chiar și catolicii s-au întrebat dacă ar trebui cu adevărat să se opună eforturilor de a furniza copii pentru cuplurile nefertile, așa cum se opun eforturilor de a distruge copiii nenăscuți. Nu ar trebui ca Biserica să fie pro-copii și să accepte diferite moduri de a se urmări acest scop? Însă analiza din Evangelium Vitae despre diferența dintre dominarea celorlalte ființe umane și slujirea lor a fost extrem de potrivită pentru a explica această problemă morală. Fertilizarea in vitro și, într-o măsură mai mare, clonarea, nu sunt moduri de a împărtăși iubirea și de a fi deschiși spre viață, ci moduri de a domina viața tocmai în apariția ei. Viața umană ar fi fabricată și supusă controlului calității, într-un mod mai potrivit pentru un produs comercial. Această eroare de la început a deschis calea pentru toate abuzurile pe care le vedem acum în tendința cercetătorilor de a trata embrionul uman ca un nou fel de cobai de laborator.

Sub îndrumarea Papei Ioan Paul al II-lea, Sfântul Scaun a lucrat în direcția unui consens internațional împotriva clonării umane și a avertizat națiunile lumii că folosirea greșită a noilor noastre puteri biologice poate duce la o "nouă sclavie" în care ființele umane există doar pentru a fi manipulate și folosite de alții. Înțelepciunea sa a fost tocmai ceea ce lumea avea nevoie să audă - că demnitatea vieții umane poate fi înjosită prin modul în care producem viața, la fel cum este înjosită prin consimțământul nostru de a lua viața.

În fine, înființând în anul 1994 Academia Pontificală pentru Viață, Papa Ioan Paul al II-lea a asigurat ca Biserica să continue să studieze noile progrese din clonarea umană, cercetarea pe celule rădăcină, îngrijirea muribunzilor, și multe alte teme din bioetică, ajutată de o atentă reflecție morală și de cele mai noi cunoștințe științifice. Moștenirea sa durabilă este o Biserică ce nu se teme să se confrunte cu astfel de probleme, încrezătoare în faptul că își poate aduce o contribuție specifică în favoarea demnității fiecărei ființe umane.

Toate acestea sunt doar câteva puncte principale din mai mult de un sfert de secol de reflecție, evanghelizare și călăuzire. Nu putem uita nici faptul că cea mai tulburătoare mărturie a Papei Ioan Paul al II-lea despre valoarea inerentă a fiecărei vieți umane a fost oferită nu prin cuvinte, ci prin slujirea altruistă și suferința tăcută din ultimele sale luni pe acest pământ. În final, a primit toată îngrijirea cuvenită pentru viața sa muritoare în timp ce privea fără teamă eternitatea, plin de recunoștință față de toți aceia care i-au oferit iubirea și sprijinul lor în timpul bolii sale de pe urmă. El a învățat lumea cum să trăiască, și apoi ne-a învățat cum să murim, rostind un ultim "Amin" pentru o viață petrecută în slujba lui Dumnezeu și a vieții umane. Fie ca și noi să trăim în așa fel încât să putem spune același "Amin".


autor: Richard M. Doerflinger
traducător: Oana Capan
sursa: © Crisis Magazine, mai 2005

Sursa: www.catholica.ro


Contor Accesări: 887, Ultimul acces: 2026-08-02 08:42:55