Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: Sfântul Antonie

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: Sfântul Antonie – Dascălul Pocăinţei

[2011-01-17]

Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal de la Curtea Veche şi-a sărbătorit pe data de 17 ianuarie, ocrotitorul, pe Sfântul Antonie cel Mare.
La sărbătoarea hramului a fost prezent şi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române care a rostit şi un cuvânt de învăţătură sutelor de credincioşi prezenţi în care a evocat viaţa şi personalitatea Sfântului Cuvios Antonie cel Mare: „Astăzi Biserica noastră prăznuieşte pomenirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare, părintele monahilor. Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în Egipt, în satul Come, într-o familie de oameni bogaţi, dar creştini. S-a născut în anul 251 şi a trecut la Domnul în anul 356, în vârstă de 105 ani. Sfântul Antonie este popular nu numai în Biserica Răsăriteană, ci şi în Apus. El este numit în Biserica Apuseană: Antonie Abatele, adică stareţul, cel care conducea mulţi monahi pe calea mântuirii […] Sfântul Antonie cel Mare este Sfântul întregii creştinătăţi şi este deosebit de important şi semnificativ faptul că sărbătoarea lui a devenit, pe lângă sărbătoarea Bunei Vestiri al doilea hram al acestei Biserici numită Curtea Veche, deoarece în apropiere se afla Curtea Domnească. Sfântul Antonie cel Mare nu a dorit să meargă la şcoală deoarece a văzut că mulţi tineri care mergeau la şcoli înalte în vremea aceea duceau o viaţă foarte dezordonată din punct de vedere moral. A dorit să rămână acasă pentru a fi aproape de părinţi şi în acelaşi timp pentru a trăi în virtuţile creştine ale familiei creştine din secolul al III-lea. La vârsta de 20 de ani, ambii părinţi ai Sfântului Antonie au murit şi el a trebuit să aibă grijă de sora sa mai mică. Într-o duminică, mergând la biserică, a auzit cuvintele Mântuitorului spuse tânărului bogat: ‘De vrei să fii desăvârşit mergi, vinde averile tale, împarte-le săracilor şi vino de-Mi urmează Mie’. El a considerat că aceste cuvinte erau adresat direct lui, pentru că era un tânăr bogat. A vândut majoritatea averilor şi a lăsat o parte pentru a îngriji de sora, pe care a trimis-o într-o comunitate de fecioare. În secolul al III-lea existau case unde fecioarele primeau o educaţie deosebită, trăind în rugăciune şi viaţă curată. Apoi, el a mers lângă satul Come şi a stat într-un loc retras unde a avut ca povăţuitor un om bătrân evlavios şi rugător. În zonă erau mai mulţi oameni care dorind viaţă duhovnicească se retrăgeau în rugăciune şi post. Toţi aceşti rugători erau preţuiţi de comunitatea care îi ajuta din când în când. A stat 15 ani în apropierea satului şi într-un loc care era mai înainte un cimitir. Văzând că prea multă lume este aproape de chilie, a plecat din peştera în care s-a adăpostit de la început şi s-a dus puţin mai departe, dormind într-un mormânt dintr-un cimitir păgân. A avut foarte multe ispite din partea demonilor care erau tulburaţi de rugăciunea şi de smerenia lui. S-a luptat mult cu felurite ispite, dar nu s-a descurajat pentru că a simţit ajutorul lui Dumnezeu care îl ocroteşte. Pentru a se depărta şi mai mult de lume, după 15 ani a hotărât să meargă în munte, unde şi-a construit o chilie într-o cetate părăsită. Acolo a mai stat încă 20 de ani în rugăciune şi postire. De două ori pe an cineva îi aducea ca hrană pâine uscată”.
În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că „Sfântul Antonie cel Mare a primit în schimbul ostenelilor sale multe daruri duhovniceşti”: „Cel dintâi dar pe care l-a primit a fost darul înţelepciunii dumnezeieşti. O gândire dreaptă, curată, nepătimaşă şi o maturitate deosebită. A ajuns la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel, că noi avem ‘gândul lui Hristos’. Aceasta este înţelepciunea dumnezeiască spre deosebire de înţelepciunea omenească adunată din cărţi. Avea gândirea lui Hristos, a gândi aşa cum gândeşte Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu, iar nu separat de Dumnezeu. Multa rugăciune înseamnă unirea minţii omului cu Dumnezeu. Când mintea omului se uneşte cu Dumnezeu, ea se luminează prin harul lui Dumnezeu şi se transmite ei înţelepciunea lui Dumnezeu. Al doilea dar pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare a fost darul vederii mai înainte. S-a făcut văzător cu Duhul, încât ştia ce fac oamenii aflaţi la zeci de kilometri. Şi darul vederii viitorului, a ceea ce se va întâmpla în viitor în viaţa societăţii şi în viaţa oamenilor. Atât de mare era darul profetic al vederii duhovniceşti a viitorului încât a profeţit despre călugării din zilele din urmă că vor avea case cu multă frumuseţe şi confort şi nu se vor deosebi de oamenii din lume decât prin haine. Însă, Sfântul Antonie spune că vor rămâne câţiva, totuşi, care vor păstra ‘duhul stării noastre călugăreşti’. Cununa acestora va fi cu atât mai strălucitoare cu cât au luptat cu ispitele veacurilor din urmă cele mai grele. Un al treilea dar primit de la Dumnezeu este darul vindecării bolnavilor. A vindecat o mulţi de bolnavi cu boli trupeşti şi sufleteşti. A vindecat o mulţime de oameni demonizaţi cu smerenia lui multă şi cu rugăciunea lui puternică”.
„S-a făcut atât de cunoscut în tot Egiptul încât s-a făcut un dascăl al întregului Egipt. Vestea vieţii lui duhovniceşti s-a dus până la Roma şi Constantinopol. Membrii ai familiilor imperiale au venit să îl vadă. El însă era retras în munte şi doar din când în când cobora la poalele muntelui unde se formase o obşte monahală de aproape 10 000 de călugări, la Mănăstirea Faiuma, care a fost un loc de mare nevoinţă şi de rugăciune deosebită. Sfântul Antonie cel Mare a apărat şi dreapta credinţă. Când cobora din munte apăra credinţa în faţa păgânilor şi în faţa ereticilor. De asemenea, a coborât din munte de câteva ori, mergând în Alexandria în timpul persecuţiilor împăratului Maximian. Dumnezeu însă l-a cruţat şi nu a murit martir, ştiind că are nevoie de el mai târziu. Împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinilor în anul 313 şi chiar Sfântul Constantin şi fiii lui l-au preţuit mult pe Sfântul Antonie. Sfântul Constantin cel Mare l-a invitat pe Sfântul Antonie cel Mare la Constantinopol, dar el nu s-a dus, însă a trimis răspuns către toţi cei din familia imperială zicând: ‘Să arătaţi iubire faţă de oameni, să faceţi dreptate şi să ajutaţi pe cei săraci’. A fost, deci, un înţelept învăţător al întregii lumi creştine şi rămânem uimiţi de puterea lui duhovnicească. Deşi, stătea în munte, având cu sine doar doi monahi, Macarie şi Plutin, când cobora din munte cerceta de câteva ori pe an, chiliile şi mănăstirile unde se aflau mulţimile de ucenici ai săi, dându-le sfaturi duhovniceşti şi înţelepte şi îi încuraja să se roage, să postească şi să lucreze cu mâinile, împletind rogojini. El însuşi îmbina ziua rugăciunea cu munca, împletind rogojini din frunză de palmier care erau vândute de către călugări în oraşe pentru a cumpăra pâine”, a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
„Sfântul Antonie cel Mare este o pildă de rugăciune pentru toţi creştinii, indiferent că sunt monahi sau că sunt mireni”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, subliniind, apoi, faptul că: „Sfântul Antonie acorda o atenţie deosebită şi semenului, nu numai lui Dumnezeu, pentru că el vedea în fiecare om chipul lui Dumnezeu. De aceea, din cuvintele lui pe care le-au consemnat ucenicii, ni s-a transmis o parte din învăţătura lui, printre care avem şi această învăţătură deosebită şi anume: de aproapele nostru depinde moartea sau viaţa. Astfel, dacă am câştigat pe aproapele nostru, l-am adus la credinţă şi îl ţinem în stare de comuniune frăţească, atunci L-am câştigat pe Hristos. Dacă, însă, am smintit pe semenul nostru, atunci pierdem mântuirea. Cu alte cuvinte, Sfântul Antonie cel Mare spune că drumul nostru spre Dumnezeu nu poate ocoli pe omul de lângă noi, pe semenul nostru. Sfântul Antonie iubea foarte mult şi natura. El nu a văzut creaţia ca pe un domeniu de exploatare, ci ca pe un dar al lui Dumnezeu”.
La final, Patriarhul României l-a arătat pe Sfântul Antonie ca fiind ‘Dascălul pocăinţei’: „Ne întrebăm de ce această biserică de mir are şi hramul Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, părintele părinţilor monahi. O întâmplare este prima explicaţie. În apropiere era un penitenciar care avea un paraclis. La un moment dat când a ars închisoarea au fost salvate două icoane. Una dintre ele este aici, icoana Sfântului Antonie cel Mare. Nu este chiar întâmplătoare întâmplarea pentru că în limba română întâmplarea nu se numeşte hazard, ci vine de la ‘templu, tâmplă, lăcaşul sfânt’. Astfel, întâmplarea este un eveniment care nu a fost decis de oameni, ci peste şi alături de voinţa lor are loc un eveniment pe care oamenii nu-l înţeleg pe moment, ci pot să îl înţeleagă duhovniceşte mai târziu. Întâmplarea este un eveniment pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, îl permite că să îi dea mai târziu o semnificaţie pentru viaţa noastră. Personal credem că această icoană a Sfântului Antonie cel Mare se afla într-un penitenciar pentru că Sfântul Antonie era un Dascăl al pocăinţei şi al rugăciunii. În acelaşi timp el era un doctor care vindeca boli trupeşti şi sufleteşti şi elibera pe oameni din legăturile suferinţei venite de la boli sau de la patimi […] Sfântul Antonie cel Mare nu este numai Dascăl al pocăinţei, ci şi rugător pentru cei care se pocăiesc. Spre sfârşitul vieţii, Sfântul Antonie a fost întrebat de unul dintre ucenici ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. El a răspuns: ‘Aş învăţa să mă pocăiesc mai mult’. Icoana de la paraclisul care a ars a venit la această biserică pentru că nu numai în biserică este nevoie de pocăinţă şi rugăciune, ci şi în parohie. Sfântul Antonie cel Mare fiind Dascăl al pocăinţei pentru păcate, Dascăl al rugăciunii şi doctor al sufletelor şi al trupurilor prin harul lui Dumnezeu este de un folos deosebit şi credincioşilor şi monahilor. Omul rugăciunii este prietenul tuturor şi ajutătorul tuturor”.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1794, Ultimul acces: 2026-11-12 08:58:53

Timp total: 0.06s...

[]:1