Ultimul interviu publicat al Mitropolitului Bartolomeu Anania în România Literară

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ultimul interviu publicat al Mitropolitului Bartolomeu Anania în România Literară

[2011-02-02]

'Va trebui să ne reîntoarcem neapărat la principiile moralei creştine'
În ziua de 18 aprilie 1994, redacţia revistei Excelsior a iniţiat organizarea unei conferinţe a ÎPS Bartolomeu Anania (care era atunci Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului), cu tema Limba română, limbă sfântă. La această iniţiativă s-au asociat Inspectoratul Şcolar al Judeţului Cluj şi Liga Tineretului Ortodox. Conferinţa a avut loc în Sala Casei Universitarilor din Cluj-Napoca (devenită acum Auditorium Maximum), în prezenţa a peste o mie de persoane.
Conferinţa se înscria într-o tradiţie a conferinţelor de acest gen, organizate în anii 1978-1979, la Facultatea de Filologie, la care participaseră nume importante ale culturii româneşti: Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Edgar Papu, Liviu Rusu, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Paleologu, Nicolae Balotă, Octavian Paler, Ion Zamfirescu, Constantin Ciopraga şi alţii.
La sfârşitul conferinţei, a avut loc un dialog cu ÎPS Bartolomeu, pe care îl reproduc în cele ce urmează. Am transcris dialogul de pe banda magnetică, păstrată în Fonoteca de Aur a revistei Excelsior. Conferinţa propriu-zisă va fi publicată în Revista română de istorie a presei.
Transcrierea dialogului s-a făcut în conformitate cu normele ortografice şi de punctuaţie în vigoare atunci, ca şi acum. Ne-am străduit să redăm modulaţiile vocii invitatului prin intermediul semnelor de ortografie şi de punctuaţie, al sublinierii unor cuvinte cu italice etc. Am păstrat unele mici oralităţi, care dau farmec expunerii libere.
Recent (6 septembrie 2010), ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a revăzut varianta finală a textului şi a fost de acord să publicăm acest dialog. Îi mulţumim, şi pe această cale, pentru efortul făcut.
Publicarea dialogului de faţă ar putea prefaţa manifestările care vor fi organizate anul viitor, cu prilejul împlinirii, de către ÎPS Bartolomeu Anania, la 18 martie 2011, a venerabilei vârste de 90 de ani.
(Ilie Rad)
Înalt Preasfinţia Voastră, se discută foarte mult, în acest sfârşit de veac şi de mileniu, despre rolul pe care îl poate juca religia în viaţa omului. Malraux spunea că secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc. V-am ruga să comentaţi afirmaţia scriitorului francez!
Această expresie a lui Malraux, foarte des citată în ultima vreme, nu numai la noi, ci în aproape toate literaturile lumii, a fost considerată de mulţi un fel de butadă a unui om foarte inteligent şi care, într-un fel, a vrut să epateze. Dar cred că există un adevăr şi anume un adevăr ultim. Religia este importantă în trei planuri: în viaţa individului, pentru că, datorită sentimentului şi trăirii religioase, el îşi poate ordona, să zicem, conturile sale cu Dumnezeu în ultimă instanţă, indiferent de religia căreia îi aparţine. Dar eu, în toate aceste demersuri, m-aş referi în special la religia creştină. Religia creştină în totalitatea ei, adică nu îngustând-o prin confesionalism. Pentru că, repet ceea ce spuneam în introducere, a fi un om religios înseamnă a stabili un contact direct şi personal cu Dumnezeu, pornind de la convingerea că Dumnezeu nu este o abstracţie, ci că este o persoană, aşa cum omul însuşi este o persoană. Este vorba de personalismul puternic al religiei creştine. Spre deosebire de alte religii – mă refer în special la cele asiatice –, în care Dumnezeirea, că nu este Dumnezeu, este un fel de abstracţie, este o nirvană, un neant, este o anumită soluţie de a te aneantiza şi deci, până la urmă, de a fi absorbit în marele Nimic. Pe câtă vreme dincoace, deci prin sentimentul religios, în special creştin, stabileşti nişte relaţii directe şi stabileşti o comunicare şi o comuniune între tine şi Dumnezeu. Aceasta este la nivelul individului. (Eu vreau să fiu şi foarte scurt, pentru că la zece întrebări este greu să răspunzi într-un sfert de oră, cât se prezumă că ne-a mai rămas din programarea acestei seri.)
Există însă o reverberaţie la nivelul social, adică la viaţa societăţii. Iar aici religia se manifestă prin ceea ce decurge din ea, adică prin morală. Există o morală a individului, dar nu poate exista o morală a individului pentru sine însuşi, ci reflectată în societate. Or, ce se întâmplă: haideţi să ne ducem cu gândul tot la Dostoievski, pe care îmi place să-l citez deseori. În cartea sa celebră, Fraţii Karamazov, există acel demonic Ioan Karamazov – cred că el este personajul care rosteşte, la un moment dat: "Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis.” Şi de îndată ce totul este permis, toată viaţa socială cade în anarhie. Nu mai există niciun fel de responsabilitate, nu mai există niciun fel de ghid, nici un fel de călăuză, nici un fel de criteriu după care viaţa societăţii, în funcţie bineînţeles de viaţa fiecărui individ, să poată fi ordonată. Este ceea ce americanii, în demersurile lor de a redresa morala şi moralitatea tineretului, numesc "permissiveness”, adică această facultate de a considera că totul este permis. Este mentalitatea, tot din Dostoievski, a lui Raskolnikov, care o ucide pe o bătrână cămătăreasă, pe simpla consideraţie că şi aşa este bătrână şi oricum nu merită să trăiască, pentru că nu mai are niciun rol în societate, nu mai este benefică. Este o bătrână care strânge ban pe ban şi-şi ţine banii încuiaţi sub lacăte. Şi atuncea de ce să nu profite el de aceşti bani, care este un tânăr student, cu viitorul în faţă, el care, cu aceşti bani, poate să-şi construiască o viaţă utilă societăţii? Deci este o socoteală foarte simplă, pentru că în el nu se născuse niciun fel de conştiinţă creştină. Conştiinţa creştină se va naşte mai târziu, prin acea celebră întâlnire cu prostituata, care îi va deschide Evanghelia după Ioan, la capitolul învierii lui Lazăr şi care îl va scutura şi-l va trezi şi-i va spune: "Nu există decât o singură modalitate de a-ţi răscumpăra crima pe care ai săvârşit-o, pentru că, fără să vrei, ai omorât încă o fiinţă împreună cu bătrâna cămătăreasă: aceea de a accepta suferinţa şi a te răscumpăra prin suferinţă. Mergi şi predă-te la poliţie, lasă-te judecat; vei fi condamnat, vei merge în Siberia , iar eu voi fi cu tine. Pentru că ţin la tine. Şi-n felul acesta, îţi vei recăpăta libertatea, echilibrul, sănătatea. Pentru că ai realizat acest echilibru moral, ai ieşit de sub imperiul «totul este permis»”.
Aşa încât, iată, deci, rolul religiei, prin morala care decurge din religie, din religia creştină, în viaţa creştină, în viaţa socială, pentru echilibrul social. Mai ales noi, acum, în haosul în care ne găsim, tot dăm vina pe comunişti, pe fanarioţi, dar vina este şi în fiecare dintre noi. Vorbim de corupţie. Ce este corupţia altceva decât un fel de raţionament al lui Raskolnikov? Bag mâna în banii statului, ai societăţii particulare, în buzunarul patronului, al clientului, al cumpărătorului, exploatez preţurile pe care le vreau eu, pentru că eu merit să trăiesc şi, pentru că gândesc aşa, îmi este permis orice. Şi dacă vrem să ieşim din acest marasm social şi vrem să redresăm societatea noastră şi să-i redăm sănătatea morală, va trebui să ne reîntoarcem neapărat la principiile moralei creştine, care, la rândul lor, izvorăsc din doctrina creştină.
Şi în sfârşit, în ultimă instanţă – şi cred că la aceasta s-a gândit Malraux, la reglementarea vieţii popoarelor, a unirii în ansamblul ei, şi cred că s-a gândit neapărat la această extraordinară şi, uneori, descurajantă prezenţă a puterii nucleare, a bombei nucleare, distrugătoare de civilizaţii, distrugătoare de vieţi şi până la urmă distrugătoare a planetei. Şi ştim bine că sunt foarte puţine popoarele care posedă puterea nucleară şi foarte puţini sunt oamenii care o controlează. Ei bine, este motivul pentru care – şi v-o spun în cunoştinţă de cauză –, atuncea când stabilesc criteriile de a-şi alege un preşedinte, americanii, electoratul american se gândeşte neapărat şi la integritatea sănătăţii mentale a candidaţilor. E foarte important, se fac investigaţii minuţioase, ca nu cumva acesta să fi trecut măcar o frântură de ceas printr-un spital, printr-o secţie de psihiatrie, să fi avut o uşoară cădere mentală, o stare de amnezie, o stare de uitare de sine. De ce? Pentru că el va fi omul în stare, va fi singurul om în stare să apese pe butonul unui război nuclear. Şi ca atare trebuie să fie pe deplin responsabil. Să nu fi fost alcoolic, să fie moral, să fie căsătorit, să aibă copii, să aibă o viaţă morală. Indiferent de ce spun ziariştii sau nu spun, electoratul este foarte serios, iar organele de control ale statului sunt extrem de responsabile în a investiga în amănunt întreaga viaţă publică şi particulară intimă a celui care şi-a înscris candidatura pentru preşedinţia Statelor Unite. Şi are în vedere încă o dată acest fapt extraordinar. Este omul care apasă cu degetul pe un buton şi poate declanşa războiul planetar, distrugător de planetă. Dar fără să ignore că şi dincolo, la celălalt capăt al firului, există un om care are şi el un buton. Şi în altă parte există. Şi dacă sunt cinci sau şase oameni care au această posibilitate, aceşti oameni trebuie neapărat să aibă o conştiinţă morală. Or, această conştiinţă morală nu se poate obţine decât prin segmentul religios, indiferent de religia pe care o are fiecare. Orice religie umanistă (chiar şi aceea necreştină sau anticreştină) până la urmă tot accede că are o conştiinţă şi că nu-i este indiferent dacă va apăsa sau nu va apăsa pe acest buton. Deci este vorba de prezenţa şi lucrarea religiei, de viaţă şi de moarte pentru întreaga omenire şi pentru întreaga planetă. Acesta cred că era miezul gândirii lui Malraux, atunci când a emis această de acum celebră formulare. Omenirea va fi sau nu va fi deloc. Este vorba de a fi sau a nu fi. Ne întoarcem la întrebarea hamletiană!
Aşa cum se ştie, dumneavoastră aţi suferit pentru convingerile religioase o condamnare de 25 de ani, numai în închisoarea de la Aiud petrecând patru ani, din 1960 până în 1964. V-aţi aflat, recent, la Penitenciarul din Gherla, cu prilejul instalării, după 50 de ani de absenţă, a primului preot care să oficieze în închisoare. Acolo v-aţi întâlnit cu un grup de 50-60 de bărbaţi vârstnici, care erau foşti gardieni ai penitenciarelor politice din Ardeal, de la Gherla, Aiud, Deva, Sighet, aflaţi în închisoare pentru a vă cere iertare. Paradoxal este faptul că o parte dintre aceştia erau chiar foştii torţionari ai Înalt Preasfinţiei Voastre. După ce le-aţi vorbit câteva minute, le-aţi acordat iertarea şi i-aţi binecuvântat. Întrebarea este următoarea: Ce rol are iertarea în religia ortodoxă? Există deosebiri, sub acest aspect, în comparaţie cu alte religii? Poate omul săvârşi orice fărădelege, ştiind că păcatele îi vor fi iertate?
Da, poate săvârşi orice fărădelege! Acuma, despre acest episod n-aş vrea să repet, mi se pare că mi s-a mai pus această întrebare, la care am răspuns în ultima întâlnire publică pe care am avut-o, nu de mult, la Teatrul Naţional din Cluj. În genere, nu-mi place să vorbesc – repet şi acum – despre experienţele mele din închisoare, pentru că le-am acordat o anumită valoare morală, pe care nu aş vrea să le-o retrag. Să ştiţi că important în ceea ce s-a petrecut la Gherla cu acei foşti gardieni ai penitenciarelor politice nu este faptul că eu i-am iertat, ci faptul că ei au simţit nevoia acestei iertări. Adică au căpătat această conştiinţă, cum-necum, de care vă vorbeam, de Raskolnikov. Adică, la vremea când erau puternici şi slujeau puterea, ei erau Dumnezeii închisorii! Un şef de secţie era Dumnezeul secţiei, n-aveai cu cine vorbi. El te-ncuia, el te descuia, el te ţinea flămând, el te bătea cu pumnii, te-njura, nu te scotea din bandit. Mă rog, acestea erau zilnice, erau porţiile zilnice pe care orice deţinut le-ncasa, în faţa gardienilor tu trebuia să stai drepţi, să spui "să trăiţi!” ş.a.m.d. Care va să zică ei nu avea câtuşi de puţin decât o conştiinţă să servească stăpânii, care-i plăteau foarte bine. Uneori veneau la celulă şi ziceau: "Tu simţi, mă? Tu puţi a rahat! Da’ tu vezi că eu miros a parfum?” "Da’, domnu’ şef, să trăiţi!” "Da’ tu ştii de unde am eu parfumul ăsta? Mi l-a dat statul, mă!”. Şi spuneau cu foarte multă mândrie că statul le dă parfum, pentru ca să poată ei să suporte duhorile închisorii, în care până la urmă şi ei şedeau. Nu în celulă, în afara celulei, dar între aceiaşi pereţi. Ei bine, aceşti oameni practic se prezuma că nu au niciun fel de conştiinţă morală. Ce conştiinţă morală să le pretinzi?
De pildă eu, la arestare, în 1958, am luat aşa, la repezeală, un cojocel, un pieptar de miel, de oaie, ca să-l am să-mi ţină cald. Şi acest cojocel era căptuşit, pe dinafară, cu o faţă de stofă foarte veche, pe care o aveam de mulţi ani, de la mănăstire. Aşa cum poartă călugării pieptarul acela. Deci, pe dedesubt, era cojocelul şi pe deasupra era această stofă foarte subţire şi mâncată de vreme, de culoare gri, foarte bine îmi amintesc. Ei bine, am pătruns cu ea în închisoare şi am rezistat la o seamă de percheziţii. Dar, la un moment dat, la Aiud, la o percheziţie – percheziţiile erau săptămânale şi erau înfiorătoare! Ieşeai afară din celulă, cu faţa la perete şi cu puţinele tale lucruri la picioare. Bineînţeles dezbrăcat în pielea goală, pentru că trebuia să fii controlat cu desăvârşire – gardianul, care o fi fost acela, o fi fost de faţă la Gherla sau nu, era numai prezumată prezenţa foştilor mei torţionari, pentru că, practic, nici ei n-aveau cum să mă cunoască pe mine, eu eram un număr din miile de numere, îmbrăcat în haine vărgate şi piele şi os. Şi nici eu n-aveam cum să-i recunosc, pentru că nu mi-am dat niciodată osteneala şi, pe de altă parte, atunci erau tineri, iar acum sunt oameni bătrâni. Ei bine, acela, care o fi fost, şi-a adus aminte de regulamentul penitenciarului, care prevedea că un deţinut nu are voie să poarte nimic căptuşit! Aceasta pentru securitate, să nu cumva să aibă bileţele, foi de hârtie ascunse între stofă şi căptuşeală. Şi zeghea aceea vărgată era fără căptuşeală, pantalonii fără căptuşeală, nimic, nimic nu avea voie să fie dublu. Şi gardianul şi-a adus aminte de această dispoziţie regulamentară şi a înjurat şi a apus: "Ia uite-l pe ăsta, mă, banditul ăsta ţine o haină căptuşită!” Şi a sfâşiat-o în două. Deci într-o parte era cojocul, şi-ntr-o parte era zdreanţa aceea, de stofă veche. Aicea intervine conştiinţa. Era la latitudinea lui să decidă. Admit că a trebuit să respecte regulamentul şi că s-a trezit în el conştiinţa datoriei. Dar ţinea absolut de judecata lui să hotărască, atunci, care este căptuşeală şi care nu-i căptuşeală! Normal era asta: stofa este căptuşeală şi obligatoriu trebuia să meargă la magazie (deci în bruma de bagaj pe care-l aveam, aşa era regulamentul, ce nu este permis să meargă în celulă nu se confiscă; merge la magazie, n-ai voie să te foloseşti de el) şi să-mi lase cojocul. El a hotărât că acel cojocel e căptuşeală şi mi-a lăsat zdreanţa! Şi de-aci, câte ierni am avut, nu mă întrebaţi cum am tremurat!
Vedeţi dumneavoastră, aceasta este problema individului, adică a insului. Ne imaginăm doar ceea ce se va fi petrecut în ei mai târziu, poate după Revoluţie sau poate când vor fi mers la biserică, vor fi ascultat o predică, vor fi citit o carte (că acela despre care vă vorbesc n-a fost singurul, au fost cam 50-60 de asemenea inşi), ce s-o fi întâmplat în conştiinţa lor nu ştiu, totul s-a petrecut în câteva minute, cert este, important este că ei au simţit, deci şi-au creat conştiinţa vinovăţiei faţă de nişte semeni de-ai lor şi au simţit nevoia să-şi ceară iertare printr-un exponent al acestora, care s-a întâmplat să fiu eu. Putea să fie altul. Am fost eu, pentru că eram arhiepiscop, pentru că făcusem o slujbă, pentru că vizita mea fusese anunţată din timp şi anunţase chiar comandantul Penitenciarului Gherla, care, la rândul său, pe vremea aceea, fusese şi el comandantul unui lagăr în Delta Dunării şi există în Gherla un preot ortodox care a fost sub comanda lui (acuma-şi dau mâna şi aproape că-şi spun tu, dar amintirile rămân!). De aceea vreau să vă spun că important nu este faptul că le-am acordat iertarea în numele celor ca mine, ci că ei au simţit nevoia să o ceară. Or, în acest fel – şi nu e vorba numai de ortodoxie, e vorba de creştinism în general, pentru că are la bază Evanghelia, iar în Evanghelie avem aşa: "L-au întrebat ucenicii pe Iisus: «De câte ori, Învăţătorule, trebuie să ierte omul? De şaptezeci de ori?» Şi El a zis: «Nu de şaptezeci de ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte!»” Ceea ce, practic, însemnează un număr infinit. Ierţi de câte ori poţi să ierţi. Dacă ierţi, ţi se iartă. "Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Aceasta este condiţia înaltă pentru iertare. Este extrem de important.
În viaţa creştină, indiferent dacă eşti ortodox sau eşti catolic şi în bună măsură protestant, nu te poţi apropia de Sfintele Taine, dacă mai întâi nu ţi-ai iertat duşmanii. Nu este greu, o ştiu din experienţă. Or, în ceea ce mă priveşte personal, eu nu i-am iertat doar ca exponent al creştinilor din fostele temniţe comuniste, ci personal. Adică – şi iertaţi-mă că vă fac această mărturisire – sigur am trecut şi eu, ca mai toţi dintre deţinuţi, prin camerele de tortură, din care ieşeai aproape zdrobit. Ieşeai aşa, o grămadă de carne sângerândă şi te uitai cum ţi se umflă totul pe tine. Şi în clipa aceea am început să mă rog. Adică în celulă, zvârlit acolo şi părăsit, am început să mă rog. Şi m-am pomenit că mă rog pentru ei, pentru cei care tocmai mă torturaseră. Şi atunci am avut o întrebare de conştiinţă şi m-am întrebat eu, pentru propria mea examinare: "Îi ierţi pentru că eşti călugăr şi pentru că credinţa şi religia şi biserica ta îţi ordonă să-i ierţi sau îi ierţi pentru că-i ierţi pur şi simplu?”. Nu vă imaginaţi ce bucurie imensă a zvâcnit în mine, în forul meu interior, în clipa în care mi-am răspuns: "Nu, îi iert pentru că îi iert. Necondiţionat, nu în funcţie de religia mea. Ci îi iert pentru că vreau să-i iert!” Şi, prin această iertare, toată durerea mea căpăta o încărcătură sacră, pentru care am pus-o în faţa lui Dumnezeu şi de care vorbesc uneori şi pe care nu vreau să o retrag, lăudându-mă cu ea. M-am socotit că, venind de la Dumnezeu, prin ei – erau nişte instrumente ale lui Dumnezeu, care a vrut El să-mi arate ceva prin toate acestea.
Aşa încât este extrem de important ca creştinul să aibă această capacitate imensă de a ierta, pentru ca şi el, la rândul său, să capete iertarea lui Dumnezeu, care are puterea nemărginită de a ierta. Dacă vom trăi sub semnul pedepsei, mare lucru nu putem aştepta nici de la viaţa noastră, nici de la Dumnezeu. Dar dacă vom trăi sub semnul iertării, al generozităţii şi al acestei suveranităţi a spiritului omenesc, care este capabil să acorde iertarea chiar în absurd, atunci într-adevăr omul începe să devină fiinţă superioară.
Între atâtea alte adevăruri existente în Biblie, există şi acesta că păcatele părinţilor sunt sau pot fi suportate de către urmaşii acestora. V-am ruga să comentaţi această idee!
Este în legătură cu doctrina păcatului strămoşesc, pe care o au creştinii de toate confesiunile, care a fost dezvoltată pentru prima dată chiar de Sfântul Apostol Pavel, pentru că prin aceasta explica şi venirea lui Iisus Hristos. Aşa cum moartea, păcatul şi prin păcat moartea a intrat în lume printr-un singur om, Adam, tot aşa şi viaţa şi mântuirea urmau să vină în lume tot printr-un singur om, Iisus Hristos, care s-a mai numit şi Noul Adam, născut de Sfânta Fecioară Maria, care se mai numeşte şi Noua Evă, adică omul cu sensul invers. De ce, pentru că este vorba de păcatul ereditar, pe care noi îl moştenim de la protopărinţii noştri. Şi aicea sigur este miezul întrebării.
Eu aş vrea să merg în ordinea mai întâi biologică. Ştim cu toţii că există ereditatea. Este elementar, învăţăm la şcoală, sunt nişte legi ale eredităţii, începând cu legile lui Mendel şi terminând mai nou cu genetica, aşa încât, în această privinţă, nu avem niciun dubiu. Se nasc drame, se nasc tragedii, sunt boli care se moştenesc, deci boli ereditare, nu dobândite. Şi amintiţi-vă doar de celebra piesă a lui Ibsen, Nora – nu Nora, cealaltă, Strigoii –, în care este vorba de un tânăr foarte înzestrat şi care are în faţă un viitor extrem de promiţător, care însă, la un moment dat, descoperă că are o cumplită boală în el, care l-a condamnat la moarte. Boala nu este altceva decât o formă a sifilisului, care îl degradează, îl degradează mental, dar pe care boală o moşteneşte de la tatăl său. Şi de aci drama mamei sale, care ştie acest lucru şi care până la urmă va trebui să-i descopere, nu va mai putea să-i tăinuiască. Dar apare această întrebare: "De ce totuşi sunt eu condamnat, dacă tatăl meu a greşit şi a dus o viaţă destrăbălată şi a contactat această teribilă boală, de ce ea trebuie să răbufnească în mine şi să-mi nenorocească viaţa la care ţin atât de mult?”. Este una din dramele puternice ale literaturii universale şi care ridică radical această problemă. Deci e doar exploatarea ei în literatură, altfel o cunoaştem şi cunoaştem din viaţa noastră de toate zilele că sunt boli care se moştenesc, dar unele care se transmit şi izbucnesc la foarte multe generaţii. Aici în Cluj, la vremea studenţiei mele, exista o tânără foarte înzestrată (terminase limbile clasice la Facultatea de Litere şi Filosofie), dar care avea o boală care îi făcea aproape imposibilă prezenţa în societate. Parcă era beată, vorbea strâmb, foarte greu scotea cuvintele, foarte greu le articula, mişcările îi erau aproape epileptice, mersul îi era aproape epileptic. Era o fiinţă foarte curată sufleteşte, cu mintea întreagă, dar, datorită acestei boli, viaţa ei în societate era cu desăvârşire imposibilă. L-am întrebat odată pe profesorul Victor Papilian, care era profesorul meu de anatomie şi care o cunoştea foarte bine, ce s-a întâmplat. Şi el mi-a explicat că cineva din strămoşii ei, dar a patra sau a cincea generaţie, a avut această boală. Mi-a numit-o pe numele ştiinţific, am uitat-o, să vă spun drept. Dar mi-a spus aşa, că este vorba de un tip de boală pe care o are cineva, ea se transmite ereditar, dar nu răbufneşte decât într-un exemplar la o vreme, într-un descendent la o vreme când familia a uitat deja că cineva a avut această boală. Deci la a patra, a cincea sau a şasea generaţie. Deci, dacă în cazul eroului lui Ibsen, el ştia că din pricina vieţii destrăbălate a tatălui său i se degradează fiinţa prin sifilis, de data aceasta nici măcar nu mai există această explicaţie, pentru că persoana respectivă nu ştie de unde a primit această boală.
Aşa încât, dacă în ordinea biologică există această lege uneori dramatică, tragică a eredităţii, să ştiţi că există o lege a eredităţii spirituale: ereditatea prin suflet. Noi ştim, prin credinţa noastră, că sufletul unui nou-născut se naşte din sufletul părinţilor lui, al celor doi părinţi. Deci moşteneşte prin ereditate, prin legile geneticii, toate acele gene, moşteneşte cromozomi şi moşteneşte toată încărcătura, tot codul genetic, cum se numeşte în limbajul mai nou, modern, însă odată cu acestea moşteneşte şi un anumit cod genetic în ordinea spirituală, în ordinea sufletului. În acest cod genetic intră şi păcatul originar. De aceea noi, creştinii, cultivăm botezul, toţi creştinii, indiferent de confesiune, pentru că botezul nu este altceva decât aducerea fiinţei umane, care încă se află sub păcatul originar, de sub legile implacabile ale eredităţii, este botezat în numele Sfintei Treimi şi este invitat să se împreune cu Hristos, cel care a eliminat prin jertfa sa păcatul ereditar din lume, dar care trebuie repetat. Deci pe lângă mântuirea obiectivă – cum se numeşte în limbajul teologic – adusă de Iisus Hristos, există mântuirea subiectivă, la care contribuie fiecare ins în parte. Fireşte că aceasta este una din tainele existenţei, dar luând lucrul ca atare, ceea ce este important e că, de îndată ce suntem moştenitorii acestei nefericite tragedii, a păcatului originar, Iisus Hristos şi Biserica ne pun la dispoziţie mijlocul prin care ne putem scutura de el. Dacă medicina nu întotdeauna ne pune la dispoziţie mijlocul de a scăpa de o boală ereditară – nici astăzi nu ştiu dacă sifilisul sub vreo formă, sau să zicem SIDA, care, la fel, nu ştim foarte exact dacă este ereditară sau nu –, ştim acest flagel, dar ştim că este un efect al destrăbălării, al vieţii imorale. De asta se ştie sigur. Deci sunt aceste boli care se pot moşteni, nu suntem siguri că medicina ne poate vindeca, dar suntem siguri că Biserica, prin Iisus Hristos şi prin tainele ei, în special prin taina botezului şi a mirungerii, ne oferă posibilitatea de a ne scutura de această boală ereditară şi de a nu o mai purta în noi, de a ne reda sănătatea de care avem atâta nevoie. Pe foarte scurt, asta este.
Foarte mulţi oameni, mai ales tineri, se întreabă care este poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de problema relaţiilor dintre sexe. Problema este foarte complexă, desigur, dar se are în vedere viaţa extraconjugală, homosexualitatea, lesbianismul etc. Sunt fenomene cu care se confruntă societatea contemporană. Şi dacă există, relativ la această problemă, diferenţe între Vechiul şi Noul Testament.
Nu, diferenţele sunt minime şi se datorează mai mult circumstanţelor istorice sau sociale. Biserica – o să răspund aşa, metodic la această întrebare – Biserica noastră condamnă orice fel de relaţii erotice, sexuale în afara căsniciei sau în afara perspectivei căsniciei – adulterul, să zicem, sub orice formă ar fi el. Există instituţia căsătoriei, de aceea nunta este o taină, în toate confesiunile creştine, nu numai la ortodocşi, prin care se consfinţeşte legătura bazată pe iubire, între bărbat şi femeie, iar Biserica binecuvântează această legătură, prin care se întemeiază familia, prin care se pot obţine copiii legitimi şi prin care se poate perpetua specia umană.
Aşa încât Biserica, în mod hotărât, respinge orice formă de alterare a relaţiilor sexuale, inclusiv homosexualitatea, care este osândită şi de Sfântul Apostol Pavel, în mod hotărât, în Epistola către Romani. Adică o consideră o cădere a omului la treapta animalităţii, ajungând chiar mai rău decât dobitoacele, fiindcă dobitoacele se împreunează în mod firesc, normal, pe când homosexualitatea este o perversiune pe care numai omul a inventat-o şi de care uneori simte nevoia. Lesbianismul este forma cealaltă a homosexualităţii.
La fel e şi în Vechiul Testament, pentru că ştim că Sodoma şi Gomora au fost distruse de Dumnezeu, tocmai datorită, în special, acestui păcat foarte întins, care se mai numeşte şi sodomie, tocmai de la numele Sodomei.
Aţi închinat o carte lui Eminescu, apărută în 1992, Imn Eminescului. Credeţi că Eminescu a fost un pote religios? Vă pun această întrebare pentru că, în cunoscuta poezie, Împărat şi proletar, există următoarele versuri, pe care le ştie toată lumea: "Religia ? o frază de dânşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. ş...ţ// Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea/ Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi.../ Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea ?/ Cel ce în astă lume a dus numai durerea,/ Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.”Aşadar, credeţi că Eminescu a fost un poet religios?
Eu, să ştiţi, datorită condiţiilor mele sociale şi poate vârstei, nu am învăţat marxismul. Dar este probabil că, dacă vom redeschide orice tratat de materialism dialectic sau istoric, vom găsi teza prin aceste versuri ale lui Eminescu. E cunoscut că se găseau în toate manualele şcolare, ca să demonstreze că Eminescu, ca şi Arghezi, ca şi Ion Pillat, ca şi Voiculescu – Doamne, Doamne, ca şi Voiculescu! – au fost atei şi că trebuie să le dea copiilor exemple strălucite şi modele de urmat întru ateism. Pentru mine răspunsul este foarte simplu. Vedeţi cine rosteşte aceste cuvinte! Este un extras din Împărat şi proletar şi vedeţi că sunt cuvintele de la o şedinţă a unei celule comuniste, care exista şi în vremea lui Eminescu şi, deci, în care se aduce argumentul ateismului de către un ateu, de către un previgorator al comunismului. Aşa încât important este, şi într-o piesă de teatru, cine rosteşte o anumită replică! Nu întotdeauna autorul rosteşte, nu este vocea auctorială. Autorul se multiplică şi îşi distribuie replicile în funcţie de convingerile, de psihologia sau de caracterul unui personaj. Or, poezia aceasta, Împărat şi proletar, este o piesă narativă, cu mai multe personaje, din care un personaj care participă la această şedinţă exprimă o teză ateistă.
În realitate, eu sunt convins că Eminescu era un om credincios. Nu foarte declarat, dar niciun renegat. Era dintr-o familie de oameni credincioşi, mama lui i-a asigurat o educaţie religioasă, avea unchi şi mătuşi călugări şi călugăriţe la mănăstiri, le cerceta destul de des şi ştim, de asemenea, că înainte de moarte, pe când se dusese la mănăstirea Neamţu, a cerut duhovnic şi s-a spovedit, a rămas mărturia duhovnicului descoperită de curând într-un manuscris pe o carte (de curând asta însemnează cam vreo 13-15 ani), care a făcut senzaţie. Însemnarea este pe o filă în parte ruptă, dar din care reiese că Eminescu, aflat la Mănăstirea Neamţu, a cerut duhovnic, se spune că-şi simţea sfârşitul aproape. S-a spovedit, s-a împărtăşit şi duhovnicul notează că totuşi avea ochii tulburi. Era întreg la minte, dar cu ochii tulburi şi uneori rămânea dus pe gânduri. Este caracterizarea pe care o face duhovnicul. Şi să ştiţi că cel care, în ceasul morţii, totuşi revine la conştiinţa creştină este asemenea tâlharului de pe cruce, din viaţa lui Iisus, care, înainte de a muri, şi-a convertit conştiinţa la recunoaşterea propriei sale vinovăţii şi la recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi căruia i-a deschis Iisus Hristos Raiul. Este ceea ce le spuneam puşcăriaşilor de acum de la Gherla, în faţa cărora am vorbit şi cărora le-am spus: "Să nu credeţi cumva că vă dispreţuim. Dimpotrivă, Biserica vă iubeşte. Voi sunteţi hoţi, sunteţi bandiţi, sunteţi spărgători, sunteţi criminali, asasini. Ei bine, să ştiţi că, de fapt, cu unul ca voi a deschis Iisus Hristos Raiul! Nici măcar cu Ioan Botezătorul. Cu un tâlhar, asta este. Şi aveţi toate şansele, mai aveţi Raiul în faţă. Numai să ştiţi să-l cuceriţi. E foarte simplu.”
Aşa deci şi cu treaba aceasta, deci cu convertirea conştiinţei păcătosului în ultimă instanţă, care poate să ţină chiar de momentul ultim al vieţii. O izbucnire de conştiinţă şi totul se limpezeşte, totul devine posibil, inclusiv mântuirea omului.
Aş avea foarte multe de spus despre Eminescu. Aş putea să vorbesc o oră întreagă numai despre teologia din Luceafărul, despre personajul Hyperion, şi să vă demonstrez că acest personaj este inspirat din Evanghelia după Ioan, din prologul Evangheliei după Ioan: "La început era cuvântul.” Hyperion este logosul. Luaţi poemul, mai citiţi o dată şi vedeţi că este personaj necreat, că este fiul Tatălui, pe care îl numeşte "Părinte”, că el a participat, aşa cum vă spuneam, logosul a participat la creaţie, deci este necreat. "Fii muritor ca mine!”, îi spune fata de împărat. El îşi dă seama că nu se poate, porneşte în acea fascinantă călătorie şi, dacă îmi amintesc bine, "Vedea ca-n ziua cea dintâi/ Cum izvorau lumine.” Ca-n ziua cea dintâi; ziua cea dintâi este ziua creaţiei, când izvorau lumine. Sau, Părintele îi spune: "Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o întreagă lume”. Nu odată cu lumea, ci cu lumea după el. Deci participant la actul creaţiei. Iar în dialogul pe care el, Hyperion, îl are cu Părintele, cu cel pe care el îl numeşte Părinte şi-i cere să-i dea "murirea”, adică din nemuritor să-l facă muritor, îi răspunde cu acele versuri: "Îţi dau catarg lângă catarg/ Şi mări de a străbate,/ Pământu-ntreg şi-n lung şi-n lat,/ Dar moartea, nu se poate.”
Dar nu la aceasta mă gândeam, pentru că nu este citatul pe care vreau să vi-l prezint, ci celălalt, care spune: "Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte.” Vă amintiţi foarte bine. Acest "Noi” nu este pluralul maiestăţii, pe care îl foloseşte un suveran, un rege. Noi este noi gramatical, eu şi tu. Noi nu avem nici timp, nici loc şi nu cunoaştem nici moarte. Deci amândoi suntem supratemporali, supraspaţiali şi nemuritori. Este logosul. Este fiul Părintelui ceresc, al celui pe care îl numeşte Părinte, este nemuritor, este fiinţă increată, căruia Tatăl i-a încredinţat o misiune, aceea de a lumina Pământul. Iisus Hristos a rostit: "Eu sunt lumina lumii.” Luceafărul îşi are locul său pe cer. Spre deosebire de Biblie, are un moment de amnezie şi face această lungă călătorie, prin care se reiniţiază asupra misiunii lui proprii. Şi ca atare se întoarce la locul său de pe cer, pentru a-şi relua misiunea pentru care a fost trimis, aceea de a lumina Pământul. Aşa încât, repet pe foarte, foarte scurt, creştinismul lui Eminescu este implicit. Nu de cel explicit avem noi nevoie, ca în Împărat şi proletar, unde găsim ateismul explicit, care este neconvingător. Creştinismul lui Eminescu, care este real, autentic, trebuie căutat în opera lui implicită şi foarte bogată.
Credeţi că, de-a lungul istoriei, religia a avut şi consecinţe nefaste? Şi dacă aţi putea să ne exemplificaţi.
Depinde care religie vorbim! Şi islamismul este o religie, a cărei doctrină este răspândirea ideii cu sabia, cu iataganul. De-aci războaiele pe care le cunoaştem şi noi, şi la noi în România au fost victime: luptele de la Călugăreni, de la Rovine, Mohaci, dar şi din . Există şi religii a căror doctrină este eminamente violentă, iar din religie islamul într-adevăr aceasta face. Şi dacă ne îngrijorează islamul, nu este pentru religia în sine, că orice om şi orice popor are dreptul la o religie. Ne îngrijorează rezoluţia islamului ca doctrină a relaţiei sale cu celelalte popoare şi care presupune neapărat violenţa şi vărsarea de sânge. Pentru că doctrina este că sufletul unui musulman care ucide un nemusulman – deci un duşman al lui Allah şi al profetului său – care ucide, deci, sufletul său merge direct în Rai, indiferent de păcatele pe care le-a făcut. De-aci şi vitejia extraordinară a ienicerilor, pe care o cunoaştem din istorie şi din toată istoria islamului. Aşa încât depinde religie.
În ceea ce priveşte creştinismul, sunt convins că, dincolo de războiul din Irlanda sau de războiul dintre confesiuni, sau de cruciade, sau de Inchiziţie sau de alte racile ale creştinismului, nu e de vină doctrina, ci sunt de vină oamenii şi slăbiciunile lor, vanităţile lor, orgoliile lor, interesele lor, banii, pământurile, pofta de avere, de stăpânire. Toate acestea sunt elemente necreştine, dar cu care s-au operat în interiorul creştinismului. Dar nu doctrina în sine, care este doctrina iubirii, a păcii, a toleranţei, a iertării nesfârşite.
Cluj-Napoca , 18 aprilie 1994
Un dialog realizat de Ilie Rad, publicat în revista România literară nr. 38 din 8 octombrie 2010. Mulţumim redacţiei revistei "România literară” pentru amabilitatea de a ne permite preluarea acestui interviu.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 1098, Ultimul acces: 2026-09-18 22:01:07

Timp total: 0.04s...

[]:1