Biserica Basarabiei, o gâlceavă de două secole între români şi ruşi

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.15s...

Ştiri şi Evenimente

Biserica Basarabiei, o gâlceavă de două secole între români şi ruşi

[2012-10-17]

Autor: Ilarion Ţiu
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Ţările Române au fost teatru de război între Rusia şi Imperiul Otoman. Pe lângă forţa armatelor sale, ţarul de la Moscova a încercat să-i supună pe români şi prin intermediul bisericii ortodoxe. A reuşit să desprindă din teritoriul românesc doar Basarabia, cu tot cu biserică.
„Trădătorul" Bănulescu-Bodon
Un personaj cu totul special în acest joc al marilor puteri a fost Grigore Bănulescu-Bodoni (1746-1821), călugărit cu numele de Gavriil. S-a născut în Transilvania, la Bistriţa, dintr-o familie originară din Câmpulung Moldovenesc. A avut ocazia să studieze la Kiev şi la Muntele Athos, intrând în călugărie pe când se afla la Istanbul. A cunoscut, aşadar, atât lumea otomanilor, cât şi pe aceea a „muscalilor" (ruşilor). El s-a remarcat prin activitatea didactică, fiind profesor în Transilvania, în Moldova şi în Rusia. Între 1786 şi 1791 a fost rectorul seminarului teologic din Poltava.
În februarie 1792, Biserica Ortodoxă Rusă l-a desemnat pe Bănulescu-Bodoni mitropolit al Moldovei. Pe fondul războaielor ruso-turce, Ţările Române au intrat succesiv în posesia celor două puteri la finele secolului al XVIII-lea. Însă otomanii au recucerit Iaşiul, iar domnul Alexandru Moruzi l-a arestat pe Bănulescu-Bodoni. A fost trimis prizonier la Istanbul. Răscumpărat de ţar, Gavriil se întoarce în Rusia, unde este numit mitropolit la Poltava (1793-1799) şi la Kiev (1799-1803). Se pensionează în 1803 şi se stabileşte la Odesa.
Un nou război ruso-turc l-a reactivat pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Mai întâi este instalat „exarh" al Bisericii din Moldova şi Ţara Românească, la 27 martie 1808. Cele două provincii se aflau sub ocupaţie militară rusă. Războiul s-a încheiat cu anexarea Basarabiei, prin pacea de la Bucureşti, din 1812.
În anul următor, Bănulescu-Bodoni a fost numit în fruntea nou-createi Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reşedinţa la Chişinău. Biserica basarabeană era desprinsă astfel de Mitropolia Moldovei şi se afla sub ascultarea Patriarhiei Moscovei.
Încălcarea canoanelor
Ruperea forţată a bisericilor şi a mănăstirilor din Basarabia de Mitropolia Moldovei reprezintă şi astăzi subiect al controverselor româno-ruse. Teologii români susţin că în 1813 s-a produs o încălcare a canonului al VIII-lea al Sinodului Ecumenic de la Efes, din 431. Conform acestuia, era interzisă trecerea forţată a unei eparhii dintr-o jurisdicţie în alta.
În primii ani după anexarea Basarabiei, viaţa bisericii a fost extrem de încordată. Unii preoţi, care făcuseră seminarul la Socola (Iaşi), au refuzat să treacă sub ascultarea canonică a Moscovei şi au fugit în Moldova. Problema calificării preoţilor s-a menţinut până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, la 1859, în Basarabia nu existau decât 162 de preoţi cu studii de seminar.
Preoţii fără studii, care învăţau meseria din tată în fiu, nu prea înţelegeau în ce consta schimbarea legată de transferul jurisdicţiilor. Prin urmare, ani buni au slujit în continuare în graiul local şi au refuzat să se adapteze rigorilor cerute de Patriarhia Moscovei. Rezistenţa la rusificare s-a întâlnit mai ales în mănăstiri, unde călugării, legaţi de comunităţile locale, nu au introdus limba rusă în cult.
Campanie de rusificare
Din punct de vedere instituţional, biserica Basarabiei era organizată într-o singură eparhie, a Chişinăului şi Hotinului. Periodic, a funcţionat şi un vicariat pentru judeţele din sudul Basarabiei. Însă, de-a lungul secolului al XIX-lea, cele trei judeţe au aparţinut succesiv Rusiei şi Principatelor Române, fiind obiectul unor interese politice.
Patriarhia Moscovei a căutat să-i atragă pe ierarhii locali prin diferite avantaje. Iniţial, parohiile au fost înzestrate cu pământuri şi case parohiale. Cu timpul, în patrimoniul arhiepiscopiei au intrat un hotel, o tipografie, o fabrică de lumânări, un atelier de icoane, păduri şi podgorii de vie.
Ierarhii basarabeni nu dădeau semne că apreciau bunăvoinţa Patriarhiei Moscovei. Corespondenţa se ţinea în continuare în limba română sau bilingv. În tipografii s-au tipărit şi cărţi în limba română.
Campania de accentuare a rusificării a debutat în 1870, fiind condusă de arhiepiscopul Pavel al Chişinăului. Acesta a desfiinţat tipografia şi a dat ordin ca toate documentele bisericeşti, precum şi corespondenţa să fie redactate exclusiv în limba rusă. 169 de preoţi parohi au fost retrogradaţi ca preoţi auxiliari. În locul lor au fost instalaţi preoţi aduşi din toate colţurile Rusiei. Peste 300 de biserici şi-au închis porţile, mai ales în mediul rural, unde persista rezistenţa faţă de rusificare.
Arhiepiscopul Pavel s-a preocupat ca preoţii să aibă studii de specialitate. Astfel, ierarhii existenţi sau tinerii interesaţi au fost îndrumaţi spre seminarul teologic de la Odesa. Politica de rusificare a bisericii a dat roade. Astfel, în 1882, numărul preoţilor cu studii de seminar ajunsese la 521. Existau şi nouă ierarhi cu studii superioare.
Revoluţiile ruse şi biserica
După revoluţia rusă din 1905, bisericile basarabene au recâştigat dreptul de a ţine serviciul divin în limba română. S-a înregistrat şi o creştere a publicaţiilor în română. Călugărul Gurie Grosu s-a remarcat în această etapă de renaştere naţională. Însă elanul i-a fost tăiat curând de Serafim, arhiepiscop al Chişinăului. Acesta şi-a dat seama de pericolul pe care-l reprezenta renaşterea naţională în Basarabia.
Revoluţiile din anul 1917 au dat posibilitatea bisericii basarabene să-şi reafirme identitatea. După revoluţia „burghezo-democratică" din februarie, arhiepiscopul Anastasie Gribanovski a convocat la Chişinău un congres al preoţilor. Ierarhii au cerut autonomia bisericii Basarabiei şi constituirea unei mitropolii cu două episcopii. Cererile lor au fost confirmate de Congresul Bisericesc Panrus, organizat în august 1917 la Moscova. Conform rezoluţiei acestuia, biserica basarabeană devenea autonomă.
Revoluţia „bolşevică" din octombrie 1917 a reconfirmat bisericii basarabene dreptul la autonomie. În ianuarie 1918, arhiepiscopul Anastasie a convocat o comisie bisericească. Ierarhii şi-au reafirmat dorinţa să administreze problemele locale fără intervenţia Moscovei.
După unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, clericii basarabeni au intrat în conflict cu Mitropolia de la Iaşi. Românii doreau unirea deplină, inclusiv cea bisericească. Mitropolia Moldovei nu recunoscuse niciodată desprinderea Basarabiei de sub ascultarea ei canonică. În aceste condiţii, Anastasie Gribanovski s-a refugiat la Belgrad şi i-a lăsat pe ceilalţi ierarhi basarabeni să decidă soarta Arhiepiscopiei Chişinăului.
Răzvrătiţii de la Chişinău
Unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, nu a fost întâmpinată cu entuziasm de clerul basarabean. Arhiepiscopia Chişinăului ar fi dorit autonomie. Controversele au avut atât cauze religioase, legate de caracterul rus al cultului, cât şi economice, provocate de administrarea bunurilor arhiepiscopiei.
Lupta pentru statutul de mitropolie
Ultimul arhiepiscop de Chişinău, Anastasie Gribanovski, a fugit la Belgrad cu câteva luni înainte de unire. Mitropolia Moldovei a refuzat să numească un ierarh local în fruntea bisericii basarabene. Astfel, la Chişinău a fost trimis Nicodim Munteanu, viitor patriarh (1939-1948), episcop de Huşi. Şederea lui Nicodim în Basarabia a fost un eşec al dialogului confesional. Nu s-a înţeles deloc cu ierarhii locali, care doreau neapărat autonomia. Nicodim a plecat de la Chişinău la sfârşitul anului 1919, fără să ofere explicaţii oficiale.
În cele din urmă, mitropolia de la Iaşi a acceptat să numească în fruntea arhiepiscopiei Chişinăului un ierarh local. La 31 decembrie 1919, Gurie Grosu este desemnat „provizoriu" pe locul vacant lăsat de Nicodim Munteanu.
Pe 21 februarie 1920, la Chişinău s-a ţinut un Congres Extraordinar Eparhial, care l-a ales pe Gurie arhiepiscop de Chişinău şi Hotin. Însă Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut legitimitatea Congresului Extraordinar Eparhial. Oficial, Gurie Grosu era socotit în continuare delegat al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului. A fost nevoie de intervenţia factorului politic pentru aplanarea scandalului. Prin intervenţia lui Alexandru Averescu (prim-ministru) şi a lui Octavian Goga (ministrul Culturii), Gurie Grosu a fost investit oficial arhiepiscop la 29 martie 1921.
Lupta basarabenilor cu ierarhia de la Bucureşti nu s-a încheiat aici. Deşi Arhiepiscopia de la Chişinău a cerut statut de mitropolie, i s-a refuzat acest drept în 1925, când s-a adoptat noua lege de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Abia în anul 1927, Sântul Sinod a ridicat Arhiepiscopia Chişinăului la rang de mitropolie. A fost nevoie de mai multe memorii către autorităţile laice şi ecleziastice ale României Mari.
Mitropolit a fost desemnat tot Gurie Grosu. Însă cu ocazia ceremoniei de înscăunare s-a consumat un nou scandal. Mitropolitul a apărut având pe cap o camilafcă albă, asemenea celor purtate de ierarhii ruşi. Gestul a fost interpretat ca o provocare, Gurie fiind acuzat de „bolşevism".
Cearta pe averea bisericii basarabene
Conflictele dintre ierarhii de la Chişinău şi cei de la Bucureşti aveau drept cauză principală problema administrării averilor Arhiepiscopiei basarabene. Patrimoniul acesteia consta în clădirea seminarului ortodox, fabrica de lumânări, hotelul „Suisse" din Chişinău, tipografia eparhială, vinăria eparhială cu viile aferente, banca clericilor ortodocşi etc.
În anul 1922, aceste bunuri au fost trecute în administrarea Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia (cuprindea 92% din cler!). Preoţii se temeau că averile Arhiepiscopiei ar fi urmat să fie trecute în proprietatea statului.
Viziunea Uniunii faţă de autorităţile de la Bucureşti nu era deloc pozitivă. Într-un memoriu către Ministerul Cultelor, adresat în 1923, Uniunea Clericilor Ortodocşi din Basarabia constata: „Am văzut, cele ce nici părinţii noştri sub jugul străin n-au văzut: preoţi arestaţi şi purtaţi sub baionetă pe străzile oraşelor şi satelor; preoţi pălmuiţi şi puşi la închisori fără judecată şi fără orice înţelegere cu autorităţile bisericeşti; preoţi vizitii la ofiţeri; clerici înhămaţi la cotigă pentru a căra apă la posturile jandarmilor".
Mitropolitul nu a împiedicat activitatea Uniunii. El nu putea trece cu vederea că, pe lângă problema patrimoniului, preoţii protestau şi din cauza faptului că nu-şi primiseră salariile de luni bune.
În iunie 1924, Sfântul Sinod a decis însă că Uniunea Clericilor Ortodocşi din Basarabia nu avea dreptul să administreze averile Arhiepiscopiei. Patrimoniul a fost trecut în responsabilitatea „Euforiei locale". În componenţa acesteia intrau atât clerici, cât şi laici. Drept răspuns, Uniunea a scris un nou memoriu Ministerului Cultelor, în care susţinea că „jugul de frate e mai greu de suportat decât jugul de străin".
Îndepărtarea lui Gurie Grosu
Curând după instalarea pe tron a regelui Carol al II-lea, în 1930, monarhul a făcut o vizită la Chişinău. Intrând în catedrala mitropolitană, Gurie i-a spus că se bucură de prezenţa sa „împărătească", însă l-ar fi bucurat s-o vadă alături şi pe „împărăteasă". Era o aluzie la faptul că regele trăia cu Elena Lupescu.
Şi-a făcut un duşman în plus. În 1934, Gurie Grosu a devenit ţinta unor noi atacuri. Era acuzat că numise şi destituise abuziv preoţi, dar şi că gestionase defectuos averile eparhiale. Mitropolitului i s-a imputat un deficit în valoare de 11.500.000 de lei. Chemat la Ministerul Cultelor, a avut de ales între două opţiuni. Fie renunţă la postul de mitropolit şi se retrage la o mănăstire. Fie se prezintă în faţa Înaltei Curţi de Casaţie pentru proces. A ales ce-a de-a doua opţiune, mitropolitul ajungând în faţa justiţiei.
La 11 noiembrie 1936, Gurie Grosu a fost suspendat temporar din funcţia de mitropolit al Basarabiei. Nu a reuşit să-şi câştige dreptatea. Justiţia a evitat să înceapă o anchetă serioasă, iar Gurie a decis să încheie scandalul. În anul 1941 şi-a făcut cerere de pensionare. A murit la Bucureşti, pe 14 noiembrie 1943. A fost înmormântat la mănăstirea Cernica.
Două ortodoxii în Republica Moldova
După Al Doilea Război Mondial, biserica ortodoxă basarabeană a continuat tradiţia din perioada 1813-1918. Chişinăul şi-a pierdut statutul de mitropolie, devenind arhiepiscopie a Patriarhiei Moscovei. Multe biserici au fost închise. În locul preoţilor fugiţi în România au fost instalaţi clerici din Rusia (unii KGB-şti sub acoperire). Seminarul şi facultatea de teologie de la Chişinău au fost închise. Preoţii s-au specializat, în general, la Odesa şi la Kiev.
După declararea independenţei faţă de URSS (1991), în Republica Moldova au început discuţiile privind desprinderea canonică de Moscova. Cel mai activ a fost Petru Păduraru, episcopul de Bălţi. Pentru acţiunile sale, Vladimir, arhiepiscopul Chişinăului, l-a destituit în august 1992.
Pe acest fond tensionat, în decembrie 1992 au apărut două mitropolii ortodoxe în Republica Moldova. La 19 decembrie, Petru a fost recunoscut mitropolit al Basarabiei de Patriarhia Română. Românii au considerat că reactivează fosta mitropolie de la est de Prut. Patriarhia Moscovei a răspuns cu aceiaşi monedă. La 21 decembrie 1992, Vladimir Cantarean, arhiepiscopul de Chişinău, a fost ridicat la rangul de mitropolit.
Mitropolia Basarabiei a reuşit cu greu să câştige recunoaşterea autorităţilor. Guvernul de la Chişinău a legiferat existenţa ei abia în anul 2002, ca urmare a unei decizii a CEDO! Paradoxal, mitropolia a intrat în legalitate în timpul mandatului Partidului Comuniştilor.
Însă nici credincioşii ortodocşi de la est de Prut nu sunt încântaţi să adere la mitropolia Basarabiei. Rănile timpului îşi spun cuvântul. Locuitorii Republicii Moldova înclină să se supună canonic patriarhului Moscovei. Conform unui raport din 2007 al Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de la Chişinău, Mitropolia Moldovei avea în subordine 1.255 parohii, în timp ce Mitropolia Basarabiei doar 219 parohii!

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 853, Ultimul acces: 2026-06-13 12:48:46

Timp total: 0.18s...

[]:1