Pocăinţa, o neîncetată Cruce şi Înviere

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Pocăinţa, o neîncetată Cruce şi Înviere

[2014-02-08]

Pocăinţa nu reprezintă doar penitenţă, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi şi a vieţui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentaţiilor şi clădirea unui nou început al vieţii interioare, reflectat într-o existenţă bineplăcută lui Dumnezeu. Pocăinţa ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufleteşti, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă şi înfrânează patimile.
Duminica aceasta, în cadrul Sfintei Liturghii se va citi evanghelia numită a Vameşului şi a Fariseului, debutând astfel o altă perioadă liturgică din an, poate cea mai intensă şi mai potrivită contemporaneităţii, deoarece păcatul şi dorinţa nestăvilită după plăcere au adus lumea pe marginea prăpastiei, la o regretabilă despărţire de harul divin. Vorbim de aşa-numita perioadă a Triodului, denumire preluată de la cartea de cult Triod, unde se cuprind rânduielile, slujbele săvârşite în Postul Mare, precum şi în cele trei săptămâni pregătitoare de dinaintea începerii ajunării dedicate Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Tema centrală a acestei etape liturgice, ca şi a întregului post al Paştilor, o constituie pocăinţa. Din nefericire, unii încă înţeleg prin respectiva noţiune doar apartenenţa la o confesiune creştină din marea „familie” a protestanţilor, numiţi şi pocăiţi. De aceea se impune întâi o lămurire a sensului său, ca apoi să arătăm importanţa stării de pocăinţă în viaţa noastră duhovnicească. Aşadar, cuvântul provine din grecescul „metanoia”, însemnând „schimbare a minţii”. Termenul nu a fost tradus printr-un corespondent fidel în principalele graiuri ale popoarelor creştine, care să redea înţelesul apropiat originalului. La noi, bunăoară, cuvântul românesc s-a preluat prin filieră slavă şi accentuează aspectul de remuşcare, regret pentru păcatul săvârşit. În limba latină aceeaşi noţiune, derivată din poenam tenere, insistă pe aspectul juridic, conştiinţa vinii, teamă de pedeapsă. Analizând cele trei sensuri prezentate, teologii au arătat că metanoia nu reprezintă doar penitenţă, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi şi a vieţui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentaţiilor şi clădirea unui nou început al vieţii interioare, reflectat într-o existenţă bineplăcută lui Dumnezeu. Părinţii filocalici au accentuat această lucrare numind-o „al doilea botez” sau o necontenită reînnoire a omului. Pocăinţa capătă astfel o valoare neîncetată, nu se sfârşeşte niciodată în viaţa pământeană, ci este o permanentă Cruce şi Înviere.
Ea ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufleteşti, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă, înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup domină mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaşte altă cale de însănătoşire din boala produsă de păcat decât prin pocăinţă şi mărturisire la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtăşanie. Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovăţiile în adâncul sufletului, ajunge stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate ce-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăinţa ideea centrală a creştinismului, în jurul ei gravitând toate evenimentele mântuitoare. Prin pocăinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine şi, indiferent de rezultat, nu va deznădăjdui în privinţa izbăvirii, căci îl salvează harul divin primit în Taina Mărturisirii. Dar, despărţită de spovedanie, căinţa poate cauza fiinţei umane mari dificultăţi, mergând chiar până la stări depresive şi reprobabile; nu recunoaşterea păcatului şi denunţarea lui se arată benefice, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. De pildă, „pocăinţa” lui Iuda este grăitoare în acest sens: vânzătorul s-a căit că a săvârşit răul, dar, nespovedindu-se, a sfârşit prin suicid.
Aşadar, pocăinţa nu se rezumă doar la o căinţă în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric, anulând preocuparea omului de a nu mai greşi şi strădania lui spre îndreptare. Deşi pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se limitează la o mâhnire abstractă pentru greşelile săvârşite, ci se cuvine să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieţii credinciosului, prin aşezarea în lumina harului divin.
Vasăzică, Ortodoxia nu vede în pocăinţă aspectul exclusiv sumbru, ci şi scopul, finalitatea ei – alipirea de Dumnezeu. Bunăoară, iată ce frumos glăsuieşte o cântare din Triod: „Miluieşte-mă pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, scoală-mi mintea spre întoarcere, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine, cel ce Te strig: greşit-am Ţie, mântuieşte-mă! Nelegiuit-am, miluieşte-mă”.
Nimeni, niciodată, nu va putea pretinde că s-a căit suficient, căci pocăinţa nu se termină nicicând, deoarece prin ea bunul creştin urmăreşte o necontenită desăvârşire. Pe Cuviosul Antonie cel Mare, ajuns la o vârstă foarte înaintată, dar şi la o stare duhovnicească greu de egalat, l-au întrebat ucenicii: „Avva Antonie, dacă ai mai trăi, ce-ai mai face?” Răspunsul a venit îndată, uimitor: „M-aş pocăi mai mult”. Cugetarea dumnezeiescului Antonie ne întăreşte convingerea că metanoia ne chezăşuieşte intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă împlineşte o condiţie sine qua non, după cum arăta părintele Constantin Galeriu: „să fie un curent continuu de viaţă spirituală; un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”.
Dar să nu uităm esenţa: pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită Spovedanie, cât şi ca virtute, trebuie să reprezinte o adevărată incizie în propriile suflete, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile fiinţei noastre, ca să le primenească spre a le deschide către harul divin. Aşa s-a izbăvit vameşul din pericopa evanghelică amintită, aşa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim şi noi. (Articol semnat de arhim. Mihail Daniliuc, postat pe site/ul doxologia.ro la data de 7 feb. 2014)

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 884, Ultimul acces: 2026-09-24 07:00:54

Timp total: 0.05s...

[1]:1