E vreo problemă cu Biserica? (Adevarul.ro)[2015-03-02]O spun de la bun început: nu pretind că am competențe și îndreptățiri majore. Admit că mă pot înșela și îmi cer iertare cu anticipație pentru eventuale erori, neînțelegeri, excese de spirit critic. Pe de altă parte, nu vreau să fiu ipocrit, nu pot să gîndesc una și să spun alta, sau să gîndesc lucruri pe care, dintr-un motiv sau altul, să le țin sub lacăt, doar pentru mine.De vreme ce am acces la spațiul public, nu pot ocoli subiectele care mă preocupă, numai de dragul unei imagini convenabile. Îmi pasă de profilul Bisericii autohtone, de viața spirituală a comunității mele, de dificultățile, reușitele, derapajele și perspectivele ei. Nu într-un rapid articol de gazetă voi intra în detaliul preocupărilor mele pe aceste teme. Am o mulțime de reflecții, obiecțiuni, temeri și propuneri, legate de un aspect sau altul al funcționării instituționale a Bisericii, de învățămîntul teologic, de limbajul curent al clerului, de inserția preoților și a teologilor în viața cetății (cu alte cuvinte de prezența lor publică, de strategiile lor sociale și intelectuale). Cred că orice alcătuire lumească, fie și cea care stă sub protecția harului, e pîndită de primejdii conjuncturale și limite omenești și că înțelept este să nu dormităm în suficiență, cumințenie flască, sau, mai rău, în slavă deșartă. Să nu lăsăm Biserica să devină simplă administrație. Nu am o viziune catastrofală asupra situației, dar nici nu pot socoti că totul e în regulă, că nu mai e nimic de făcut, ba chiar că nu e treaba mea să mă pronunț într-o materie care își are reprezentanții ei legitimi, prestigiul și responsabilitățile ei neuzurpabile. În măsura în care mă raportez la ea, Biserica mă include și pe mine, ceea ce îmi dă, poate, dreptul să mă pronunț. Susțin, am mai spus-o, predarea religiei în școală, dar sunt conștient de faptul că lipsesc, adesea, pedagogii calificați, care să asume misiunea, extrem de delicată, a dialogului religios cu elevii. Cred că învățămîntul teologic universitar poate (și trebuie) să fie îmbunătățit, că, în lumea de azi, omiletica previzibilă, jargonul pravoslavnic, incultura edificată riscă să îndepărteze oamenii, să le justifice neîncrederea, scepticismul și absenteismul. Darul limbilor presupune tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului și a aproapelui, de a evita lozinca, dăscăleala, tradiționalismul fălos (care are, de obicei, drept rezultat, ocultarea tradiției adevărate). Revin, iarăși și iarăși, la cuvintele monahului Nicolae Steinhardt: Cele mai bune și mai frumoase simțăminte, ori mai folositoare învățături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică și uscăciune a inimii. Tot atît de dușmănoase sunt stilul pilduitor, edificator, onctuos, stilul emfatic, grandilocvent, sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea pericopei evanghelice (Dăruind vei dobîndi, 1992, p. 243). Ce e de făcut? Am discutat despre asta și cu mireni credincioși și sensibili și cu preoți de toată lauda. Îmi pare rău s-o spun, rezultatul a fost, în general, întristător. Aș rezuma în două puncte piedicile de care se izbește îndeobște orice dezbatere vie și onestă cu privire la neajunsurile funcționale ale Instituției. 1. Nu trebuie făcut nimic, pentru că totul e bine. Să terminăm odată cu bombăneala! Biserica noastră merge ceas, poporul e cu noi, laicii ar face bine să-și vadă de mîntuirea lor, sau, dacă sunt îngrijorați să pună osul la treabă! Să facă ei ceea ce ne cer nouă! Evident, nu există pădure fără uscături, dar bilanțul general e mai mult decît mulțumitor. Cine stăruie în acreală critică e suspect de anti-clericalism, ateism subversiv, carență a patriotismului. 2. Nu trebuie făcut nimic, pentru că totul va fi bine. Sigur că mai sunt și lipsuri, sigur că în această lume căzută nimic nu e perfect, dar bunul Dumnezeu se va îngriji de toate, la timpul cuvenit. Nu noi avem căderea și puterea să schimbăm rînduiala lumii. Să avem încredere în eficiența divină, în acțiunea Sfântului Duh și în protecția Mîntuitorului. Poți contrazice asemenea, definitive, aserțiuni? Rezultă că ne putem vedea liniștiți de grijile zilnice, de îndatoririle obișnuite. Trebile spiritului și ale comunității nu sunt lotul nostru! Un alt comentariu salvator și nu numai în sfera religiosului sună astfel: Avem politicienii pe care îi merităm, șefii pe care îi merităm, clericii aflați în simetrie cu nația! La starea actuală a țării nu putem spera, în mod realist, să beneficiem de fruntași mai răsăriți. Nu cred în această funestă echivalență. O țară merge în direcția bună prin elitele ei. Nu prin argeșanul mediu, ci prin Brătieni, nu prin ardeleanul de rînd, ci prin Iuliu Maniu, nu prin parohii ei de duzină, ci prin părinți ca Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu. Să nu întoarcem lucrurile pe dos! Să nu așteptăm de la enoriași ceea ce avem de așteptat de la preoți! Restul e retorică adormitoare. Autor: Andrei Pleșu Sursa: www.Culte.ro Contor Accesări: 875, Ultimul acces: 2026-08-05 00:24:38
|
Timp total: 0.06s...
[1]:1