Creştinismul în vechiul Iran (I)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Creştinismul în vechiul Iran (I)

[2015-03-04]

Encyclopedia Iranica
Traducător: L.T.
Teme: Istorie

Persia preislamică. Surse literare

În limba persană medie există trei termeni folosiţi pentru a desemna creştinii: KLSTYDĘľN şi NĘľCLĘľY, prezenţi în inscripţia de pe KaĘżba-ye Zardošt a preotului zoroastrian Kartir din secolul al III-lea, dar şi tarsÄ?q, ca împrumut sogdian trsĘľq, în persana nouă tarsÄ?. Primul termen reprezintă siriacul kristyÄ?nÄ“; al doilea, siriacul naáąŁrÄ?ya, "Nazarinean" (cf. ebraicul nôtsrî, "creştin"). Al treilea, "temător (de Dumnezeu)", e în mod clar o traducere a siriacului daá¸ĄlÄ? (şi, cf. Psalmului 135,20, a ebraicului yîrei YHWH, "temători de Dumnezeu"). J. de Menasce (a se vedea bibliografia) discută acest din urmă cuvânt în contextul unei polemici zoroastriene din secolul al IX-lea împotriva creştinismului şi crede că acesta s-a referit iniţial la călugări, dar S. Pines (a se vedea bibliografia) susţine că termenul a fost folosit independent de monahism.

S-a sugerat că cei doi termeni diferiţi, folosiţi pentru a se referi la creştini, reflectă divizarea dintre comunităţile creştine vorbitoare de limbă greacă, dintre ai căror membri mulţi au fost probabil persoane strămutate din regiuni vestice cucerite de sasanizi, în special de ŠÄ?pĹ«r I, şi vorbitori de siriacă şi iraniană, membri ai indigenei Biserici a Persiei. În traducerea pahlavi a Psaltirii, necredincioşii sunt numiţi na-tarsÄ?gÄ?n, literal "netemătorii". Termenul "mesianic" (cf. aramaicul masÄ«á¸ĄÄ«), folosit frecvent în Orientul Mijlociu pentru a desemna creştinii, pare să nu fi fost utilizat în Persia; pentru siriacul mešÄ«hÄ?, "mesia", se foloseşte traducerea literală Ęľnwtky (pronunţată *annĹ«dag), "uns".

Istoria

J. Asmussen (Cambridge History of Iran III/2, p. 294) observă că referirea la cei veniţi din Parţia, Media şi Elam (á¸´Ĺ«zestÄ?n) în descrierea Cincizecimii - Fapte 2,9 - sugerează prezenţa în perioada partă a evreilor care urmau să devină nuclee ale viitoarelor comunităţi creştine din Persia. Totuşi, majoritatea convertiţilor la noua credinţă se presupune că se găseau în nordul Mesopotamiei: zonele vorbitoare de siriacă Adiabene şi Osrhoene. Regina Elena din Adiabene şi fiul ei Izates (în iraniana de mijloc yazad) s-au convertit la iudaism în secolul I î.C., despre ea crezându-se că a donat vase de aur Templului din Ierusalim. Nici unul dintre acestea nu mai există, dar piciorul Menorahului de pe Arcul de Triumf al lui Titus, de la Roma, "cu frunzele sale care atârnă, seamănă îndeaproape cu baza coloanelor persane de la Susa şi Persepolis" (Yarden, p. 12, figurile 5, 13 şi 14). În cazul în care candelabrul cu şapte braţe nu a fost, de fapt, un cadou de la Elena, acesta reflectă oricum puternica influenţă iraniană asupra artei iudaice a vremii.

Dar cel mai timpuriu contact iranian cu creştinismul se consideră a fi vizita la Pruncul Isus a celor trei magi. Multe aspecte ale acestei povestiri reflectă convingeri religioase iraniene; magii erau ei înşişi preoţi parţi, Herzfeld identificând "muntele victoriei", de unde ei ar proveni, conform scrierilor apocrife creştine, cu KĹ«h-e á¸´áµ›Ä?ja din SÄ«stÄ?n. Complexul templului se ridică deasupra Lacului HÄ?mĹ«n, unde Saošyant, "Salvatorul" zoroastrian, trebuie să se nască. Cristos este găsit într-o peşteră săpată în stâncă, întocmai ca nou-născutul Mithras, mai degrabă decât într-o iesle, iar fiecare mag care intră îl vede pe Domnul la o vârstă diferită, ca şi cum El ar fi fost Zurvan. În arta creştină timpurie, magii sunt prezentaţi în straie preoţeşti iraniene, iar despre soldaţii lui á¸´osrow al II-lea la Betleem se spune că au cruţat o biserică de acolo atunci când i-au recunoscut într-un mozaic pe proprii lor preoţi (Herzfeld, pp. 61ff; Messina; Mathews; Russell, 1987b). (Pentru o comparaţie a simbolismului numerelor între escatologia iraniană şi cea creştină, a se vedea Russell, 1989).

Doctrinele creştine escatologice, convingerile cu privire la rai şi iad şi varii expresii ale unui dualism moral şi cosmic constând în forţele binelui şi ale răului îşi pot găsi originea în varianta koine a limbii greceşti şi în gândirea iraniană care a influenţat iudaismul intertestamentar - în perioada partă -, dar au fost în mare parte excluse din ortodoxia dogmatică de către rabini. (Pentru posibile influenţe iraniene, a se vedea Boyce, Zoroastrianism III, pp. 440-56; alţi autori al căror accent cade pe lumea elenistică, cum ar fi Arthur Darby Nock, pun un mai mare accent pe moştenirea lui Platon în formularea unor astfel de doctrine creştine.) Legendele misiunilor apostolice înspre est din primul secol d.C. presupun că purtătorii învăţăturii creştine au trecut prin teritoriul part (a se vedea Russell, 1986). Ceva mai palpabil, perioada partă slab documentată a fost timpul în care a fost construită biserica de la Dura Europos. Deşi oraşul de frontieră de pe Eufrat era sub controlul romanilor, mulţi iranieni au trecut prin el, după cum atestă documente parte şi scrieri murale din sinagogă. Foarte probabil comunitatea creştină din Iran şi-a cunoscut prima perioadă de înflorire sub toleranţii arsacizii.

Până la începutul perioadei sasanide, sunt amintiţi douăzeci de episcopi creştini, din BÄ“áąŻ ZabdÄ“ spre nord prin KarkÄ? de BÄ“áąŻ Selôá¸µ şi spre sud, la Susiana şi Mesene (MešÄ?n; Asmussen, Cambridge History of Iran III/2, p. 925). De asemenea, Bardesanes (sfârşitul celui de-al II-lea - începutul celui de-al III-lea secol) se referă la creştinii din Parţia, Media, KÄ?šÄ?n şi PÄ?rs. Până în anul 250, religia a avut atât de mulţi adepţi în Iran încât nu mai puţin de şaizeci de morminte creştine se găsesc pe insula á¸´arg din Golful Persic. Un anume Ioan din Persis e consemnat la Conciliul de la Niceea din anul 325. În anul 410, a fost convocat un Sinod la Ctesiphon, capitala regală devenind şi centrul recunoscut al creştinismului din imperiu. Lucrările au început cu o rugăciune pentru rege, Yazdegerd I. Sinodul a adoptat Crezul de la Niceea (Asmussen, Cambridge History of Iran III/2, pp. 941-42). Č?ase provincii au fost apoi enumerate ca jurisdicţii creştine, inclusiv Ray şi Abaršahr; la sfârşitul secolului al VI-lea, Marv şi Herat, ale căror comunităţi creştine erau deja vechi de secole, sunt menţionate în mod marcant. áą®aĘżÄ?lebÄ« (á¸ orar, p. 748) menţionează că în anul 651, Episcopul de Marv a fost cel care a contribuit la construirea unui mormânt pentru fugarul sasanid asasinat Yazdegerd a III-lea.

În ţinuturile iraniene din afara Imperiului Sasanid, au existat mari şi importante comunităţi creştine, în special cea din Sogdia, care a lăsat un corp relativ mare de literatură constând în traduceri din siriacă. Limba sogdiană creştină este scrisă în alfabetul siriac estrangela cu caractere suplimentare pentru anumite sunete iraniene şi cu un sistem de puncte vocalice, dar fără arhaismele ortografice sau ideogramele aramaice care încarcă textul sogdian al altor culte. Un astfel de manuscris conţine predici, Canoanele Apostolilor, un comentariu liturgic şi vieţile diferitor sfinţi şi martiri persani (a se vedea Sims-Williams). La începutul perioadei musulmane, este menţionat un Mitropolit nestorian la Samarkand, iar două osuare descoperite la AfrÄ?sÄ«Ä?b, în apropiere, au cruci de tip maltez. Acest lucru indică faptul că unii creştini sogdieni au continuat practicile funerare ale vecinilor şi strămoşilor lor zoroastrieni.

Existau şi alte asemănări; creştinii sogdieni, la fel ca şi conaţionalii lor de alte credinţe, erau adesea negustori itineranţi: cruci cu inscripţii sogdiene se găsesc pe o stâncă la Drangtse, în Ladakh. Creştinismul a fost eradicat la Samarkand doar la mijlocul secolului al XV-lea, odată cu masacrul sau convertirea forţată la islam a credincioşilor rămaşi (a se vedea Grenet, p. 265 şi ilustraţiile 13 şi 35; Colless). Mai departe spre est, în Xinjiang, s-a găsit un fragment al unei traduceri a psalmilor din siriacă în pahlavi, pe care Andreas a datat-o, din motive paleografice, în mijlocul secolului al VI-lea (Andreas şi Barr), indicând faptul că un anumit număr de creştini se aflau printre persanii care s-au aşezat de-a lungul Drumului Mătăsii.

Convertirea lui Constantin la creştinism şi adoptarea credinţei ca religie de stat în Imperiul Roman la începutul secolului al IV-lea i-a pus pe creştinii din Iran sub suspiciune directă de potenţiali trădători; potrivit lui Eusebiu, Constantin însuşi i-a scris ŠÄ?pĹ«r al II-lea, avertizându-l că Dumnezeu a permis ca ŠÄ?pĹ«r I să-l învingă pe Valerian în 260 deoarece aceasta din urmă i-a persecutat pe creştini. În cca 337, Aphrahat scria: "Poporul lui Dumnezeu a primit prosperitate, iar succese îl aşteaptă pe omul care a fost instrumentul acestei prosperităţi [Constantin], dar dezastrul ameninţă armata adunată prin eforturile depuse de un om rău şi mândru umflat de vanitate [ŠÄ?pĹ«r]... Imperiul [Roman] nu va fi cucerit deoarece eroul al cărui nume este Isus vine cu puterea Sa şi armura Sa va susţine întreaga armată a Imperiului" (Demonstration 5.1.24, citat de Brock; a se vedea, de asemenea, Wiessner).

Creştinismul a fost practicat în întreg imperiul, dar cele mai numeroase populaţii se găseau în regiunile sensibile de la graniţa de vest, şi numeroşi creştini au slujit în forţele armate. Deşi armeanul Eznik KolbatsĘżi (Refutation of Sects 4.2) insista în secolul al V-lea că cineva putea să fie slujitor atât al regelui regilor persan (arkĘżayitsĘż arkĘżay) cât şi al cezarului, marea persecuţie, care a început în 339 şi a durat patruzeci de ani - până la moartea lui ŠÄ?pĹ«r al II-lea -, a vizat mulţi supuşi ai regelui regilor care erau atât creştini, cât şi loiali: GoštÄ?zÄ?d a pledat ca, după execuţia lui, să se facă cunoscut faptul că el a murit din cauza religiei sale şi nu din lipsă de loialitate.

Yazdegerd a fost tolerant şi chiar a acordat favoruri creştinilor şi altor minorităţi; regina lui, ŠĹŤšendoá¸µt, a fost fiica evreului reš galĹ«áąŻa, "căpetenia împrăştierii", iar politica sa i-a adus printre zoroastrieni şi în istoriografia musulmană mai târzie supranumele de "păcătosul" (în pahlavi bazaggar, ca şi în Markwart, Provincial Capitals, p. 67) sau "cel aspru" (dabr; cf. Markwart, Ä’rÄ?nšahr, p. 67). Când a fost convocat cel de-al treia Sinod la Ctesiphon, în 424 ,şi DÄ?dÄ«šĹŤĘż a fost instalat Catolicos al Răsăritului, Biserica din Persia devenise în mare măsură independentă de vechile jurisdicţii apusene şi, ca şi cum pentru a sublinia separarea, învăţătura nestoriană a devenit, în secolul al V-lea, doctrina oficială a Bisericii din Persia. În anul 428, Nestor a devenit Patriarh al Bizanţului. El învăţa că Cristos avea două naturi separate, cea divină şi cea umană. Ele au rămas separate. Maria nu era Theotókos, Maica lui Dumnezeu. Chiril al Alexandriei susţinea că cele două naturi ale lui Cristos au devenit indisolubil una odată cu naşterea Sa. El se opunea lui Nestor, şi acesta a fost mai apoi anatemizat la Conciliul de la Efes din anul 431.

Mulţi nestorieni au fost forţaţi să fugă din Edessa, care era sub stăpânire bizantină. Ei s-au refugiat în Nisibis, care era sub stăpânire sasanidă. Creştinii consideraţi eretici de Biserica din Apus erau, din punctul de vedere al Iranianului, evident de preferat celor care întreţineau legături cu ea şi, implicit, cu inamicul bizantin. S-a sugerat că respingerea nestoriană a divinităţii omului Isus şi anumite tendinţe opuse ascetismului din creştinismul persan reflectă influenţa zoroastriană (a se vedea Asmussen, 1962, p. 10; Geroe); dar, în general, politica iraniană era ghidată nu de nuanţele lui akdÄ“nÄ«h, "religie rea", ci de oportunism politic.

Între timp, Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol, s-a opus ideii a două naturi ale lui Cristos şi susţinea că exista doar una, cea divină; însuşi trupul lui Isus nu avea de natură umană. Această doctrină, monofizismul ("o singură natură"), a fost respinsă în anul 451 de Conciliul de la Calcedon, care susţinea că Cristos avea o singură hypostasis, dar două naturi (în greacă ousia). În secolul al VI-lea, monofiziţii sirieni din Edessa de sub conducerea lui Iacob Bar-Addei au ajuns să fie cunoscuţi drept iacobiţi. Cei care aderau la doctrina calcedoniană, pe care Imperiul Bizantin o susţinea, au fost numiţi melchiţi, "care ţin de împărat" (a se vedea Young; Pigulevskaya).

În diferite momente, Bizanţul a încercat să intervină pentru a-i proteja pe creştinii din Iran. Tratatele dintre cele două imperii cuprindeau clauze care prevedeau toleranţa reciprocă a creştinilor iranieni şi a zoroastrienilor din ţinuturile bizantine (probabil Anatolia; a se vedea Gray). Dar în Faptele lui ŠÄ«rÄ«n (publicate de Devos) se relatează că această martiră a fost mutată de la o închisoare la alta astfel încât niciun legat bizantin să nu reuşească vreodată să aibă o întâlnire cu ea. Golendoá¸µt, o rudă a lui á¸´osrow I, a fost convertită la creştinism de nişte prizonieri de război. Ea a refuzat să se lepede credinţă şi a fost trimisă în Cetatea Uitării. Acolo, ea a fost vizitată de un legat al Împăratului Mauriciu aflat într-o misiune de pace. Deşi el ar fi putut să aranjeze eliberarea ei, ea a preferat martiriul şi a murit în anul 591. Mult mai puţine se ştiu despre soarta zoroastrienilor care trăiau în teritoriile creştine, în principal în Anatolia şi Egipt.

În anul 377 dC, Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea, Capadochia, descria într-o scrisoare către Epifanie, Episcop de Salamina, Cipru, magousaion ethnos, "neamul magilor" (în greacă provine de la siriacul magusÄ?yÄ“ care este, de asemenea, sursa denumirii coranice şi, mai târziu, musulmane a zoroastrienilor; în arabă majĹ«sÄ«). El spune că ei nu aveau nici cărţi, nici învăţători ai doctrinei, ci îşi transmiteau tradiţiile oral din tatăl în fiu, numind focul Dumnezeu şi urmărindu-şi descendenţa până la un anume Zarnouas. Evitau compania altora, neamestecându-se cu alţii (Zarnouas, adică Zurvan; Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, IV, Loeb Classical Library, 1934, nr. 258, p. 45). Acelaşi scriitor sugera că descendenţii unor astfel de comunităţi din Armenia, împreună cu zoroastrienii armeni indigeni rămaşi neconvertiţi erau grupul de oameni numiţi arewordikĘż, "copiii soarelui", de către scriitorii medievali (Russell, 1987c, cap. 16).

În perioada precreştină, iranienii care locuiau în oraşele greceşti ale Imperiului Roman din Siria şi Anatolia sponsorizau sportivi olimpici şi ridicau splendide edificii publice, iar Iranul secolului al IV-lea se putea lăuda cu numeroase academii clericale. Aşadar, impresia dată de Sfântul Vasile este a unei comunităţi sărăcite social şi cultural, în contrast atât cu predecesorii săi elenistici, cât şi cu sasanizii contemporani. Evreii urmau să fie supuşi unor restricţii din ce în ce mai împovărătoare, culminând cu edictele brutal antisemite ale lui Iustinian. Zoroastrienii din imperiu, mai puţini la număr şi mai puţin obişnuiţi cu situaţia unei diaspore, nu puteau să se descurce mai bine.

Monofizismul a dăinuit pe marginea de est a Imperiului Bizantin, mai ales în Armenia. În timpul secolul al IV-lea, armenii arsacizi, şi apoi cea mai mare parte a populaţiei, au îmbrăţişat treptat creştinismul - un act care a adus beneficiul politic de a separa şi mai mult ţara de sasanizii care erau detestaţi ca uzurpatori ai coroanei legitime parte. Unele dintre familiile dinastice vechi, nakharar, încă ţineau ferm la mazdeism. Sursele creştine le defăimează ca trădătoare ale naţiunii. În secolul al IV-lea, doctrina ariană, care susţinea că Cristos era un fel de semizeu, a câştigat aderenţi în Anatolia estică şi, după câte se pare, la curtea arsacidă a Armeniei. Această doctrină a fost condamnată de Conciliul de la Niceea din anul 325, iar Biserica Armeană a purtat o luptă aprigă împotriva ei (a se vedea Garsoian, 1985; idem, 1989).

În secolul al V-lea, au avut loc noi conflicte în interiorul creştinismului armean, de data aceasta între monofiziţi, nestorieni (care erau sprijiniţi de sasanizi) şi calcedonieni (cei pro-bizantini) (a se vedea Sarkissian). Yazdegerd al II-lea a încercat să-i forţeze pe armeni să se reconvertească la zoroastrism şi l-a învins pe comandantul lor, Vardan Mamikonean, în bătălia de la Avarayr, din anul 451. Campania a fost condusă de wuzurg framadÄ?r Mehr-Narseh, din familia arsacidă aristocratică SpandÄ«Ä?d. Istoricul armean Łazar PĘżarpetsĘżi îl descrie predicând zoroastrismul armeanului Varazvalan şi îl numeşte cá¸ĄĘżarahnar ew dzhnamit, "făcător de rău şi răuvoitor în gând". Din sursele sasanide, apare o imagine destul de diferită a acestui puternic prim-ministru; el a fondat un sat, Mehr-NarseyÄ?n, şi i-a înzestrat templul; a construit un pod de la FÄ«rĹ«zÄ?bÄ?d pe propria cheltuială şi a lăsat o inscripţie-omagiu în persana mijlocie care încă se găseşte acolo. Deşi unii nakharar au luptat de partea sasanidă, campania iraniană nu a avut succes; după un război de gherilă prelungit, Iranul i-a acordat Armeniei libertatea religioasă în termenii tratatului de la Nuarsak, din anul 484.

O nouă persecuţie, şi o rezistenţă reînnoită, a izbucnit sub Vardan al II-lea, în 570. Totuşi, în timpul domniei lui á¸´osrow al II-lea, Armenia a ajuns să fie văzută drept o provincie stabilă a imperiului, aşa că sasanizii au acordat unele favoruri Bisericii Armene şi, în consecinţă, monofizismului. Regii sasanizi de mai târziu au prezidat în mod direct asupra Sinodului Bisericii Persiei de la Ctesiphon. á¸´osrow I şi-a impus propriul candidat ca şi Catolicos în 552, iar în 609, á¸´osrow al II-lea ş-a exprimat furia când candidatul său a fost trecut cu vederea şi a interzis alegerea oricărui altuia.

Mulţi creştini, epuizaţi de războaiele neîncetate din secolul al VII-lea şi istoviţi prin impozitarea punitivă, i-au primit cu ramuri de palmier pe cuceritorii arabi ai Ctesiphonului. Creştinismul, alături de alte credinţe minoritare precum maniheismul, s-a bucurat de o scurtă perioadă de expansiune în primele secole ale islamului, doar pentru a suferi mai târziu o slăbire prin convertire şi împuţinare în timpuri de conflict, în special în secolul al XV-lea, după care credinţa a supravieţuit doar precar în teritoriile iraniene (a se vedea Morony, p. 384-430).

Polemici

Martirologiile siriace menţionează schimburi frecvente între prizonierii creştini şi persecutorii lor mazdeeni. Un model precum acesta ce urmează este des întâlnit: un creştin, adesea un prozelit iranian de viţă nobilă, se apropie de un foc sacru, îl dă jos de pe altar şi-l calcă în picioare; sau rupe un mănunchi barsom; sau, dacă este femeie, profanează în mod deliberat incinta templului focului intrând în el în timpul menstruaţiei. Magistratul care se ocupă de caz, de obicei un mag de rang înalt, cere apoi reparaţie monetară sau revenire la religia cea bună, pe care apostatul o respinge în mod elocvent, dorind, mai degrabă, să primească cununa martiriului. În timpul Marii Persecuţii din 339-79, când au murit probabil 35.000 de oameni, mulţi creştini cu siguranţă nu au provocat persecuţia care s-a abătut asupra lor, iar, pentru mulţi martiri, imitatio Christi şi nu abuzul unei religii străine sau ancestrale a fost motivaţia lor până la sfârşit; totuşi, este demn de remarcat faptul că practicarea credinţei creştine nu a fost, de fapt, niciodată interzisă în imperiu.

Sunt consemnate detaliile unor torturi înfiorătoare (precum legarea sagdÄ“s "ca pe un câine" - numele în pahlavi ale acestor proceduri sunt redate în alfabetul siriac). În timpul acestora, martirul respingea diferite doctrine zoroastriene. Într-o dezbatere la Ctesiphon în anul 612 dC, George din Izla, un persan al cărui nume anterior fusese Mihramgošnasp, a declarat că zoroastrienii erau adoratori ai focului, nu ai lui Dumnezeu. Magul a răspuns că Dumnezeu este adorat prin foc. George a prezentat atunci un pasaj din Avesta în care focul este numit dumnezeu. Preotul a explicat că acest lucru este aşa pentru că focul e de aceeaşi natură cu Ohrmazd (Morony, p. 287, citând Hoffmann, pp. 109-10; aceasta din urmă este cea mai mare antologie de izvoare despre martirii creştini din Iran traduse din siriacă; a se vedea, de asemenea, Zaehner, în special pp. 419-46).

În Armenia, principalele respingeri ale zoroastrismului le aparţin lui Eznik, secolul al V-lea, şi lui Ełiše, care probabil a trăit aproximativ un secol mai târziu şi a reluat argumentele primului, în contextul dramatic al războiului lui Vardan împotriva lui Yazdegerd al II-lea. Pe planul teoriei, Eznik se axează în principal pe inconsecvenţele logice ale mitului cosmologic zurvanit, bazându-se în mare parte pe surse siriace - în principal, se presupune, pe traducerea siriacă Peri tÄ“s en Persidi magikÄ“s a lui Teodor din Mopsuestia (a se vedea Zaehner, p. 420) - deşi aduce, de asemenea, o serie de argumente abstracte împotriva dualismului. Lupta creştinilor armeni împotriva prozelitismului sasanid şi a persecuţiei este justificată, aşa cum ne putem aştepta, în termeni mai emoţionali, biblici; PĘżawstos îl compară pe ŠÄ?pĹ«r al II-lea cu Nabucodonosor, invocând paradigma Cărţii lui Daniel, iar Ełiše îi compară pe luptătorii armeni cu Macabeii. Armenii s-au scandalizat văzând practica zoroastriană a căsătoriei consangvine (în limba avestă xvÄ?etvadÄ?tha-) şi i-au numit pe persani kinemol, "nebuni după femei". În textul lui Ełiše, iranienii sunt puşi să replice că, prin modul lor de viaţă celibatar, călugării creştini depopulează lumea şi, prin urmare, promovează obiectivele distructive ale lui Ahriman.

Argumentele mai târzii din Škand-gumÄ?nÄ«g wizÄ?r urmează aceeaşi linie; cum, întreabă MardÄ?nfarroá¸µ, ar putea un Dumnezeu bun să creeze şarpele vătămător din Eden? De asemenea, asemănându-se cu criticile talmudice ale creştinismului, acelaşi text ridiculizează ideea că Dumnezeu ar putea să fie născut dintr-o femeie pământeană. Evreii şi creştinii din Imperiul Sasanid au acordat mai multă atenţie combaterii reciproce decât atacării mazdeismului. Teologul şi persanul convertit Aphraat, scriind la mijlocul secolului al IV-lea, observă într-o polemică că Dumnezeu nu s-a odihnit după Creaţie pentru că era obosit, ci din alt considerent. Acest lucru nu poate fi totuşi un răspuns la vreo doctrină ebraică, ci este mult mai probabil un răspuns implicit la o acuză zoroastriană, necitată de Aphraat, dar independent atestată mai târziu în ŠkandgumÄ?nÄ«g wizÄ?r, că Dumnezeul Bibliei era prea slab şi impropriu pentru a crea lumea (a se vedea Neusner, p. 125).

Contacte interculturale

Mani, deşi vorbitor nativ de limba aramaică şi nu un zoroastrian, a crescut şi a predat într-un mediu în mare măsură iranian, iar învăţăturile sale au fost foarte larg răspândite în ţinuturile iraniene. El se descrie ca fiind medic, aşa ca Isus; în ŠÄ?buhragÄ?n, carte a sa de limbă persană, Isus este reprezentat prin citate din Noul Testament. Maniheii, în maniera creştinilor, au organizat mănăstiri şi au încurajat ascetismul şi celibatul. Chiar dacă maniheii au aderat la un punct de vedere docetist, tăgăduind că Domnul Însuşi ar fi fost pasibil de răstignire, El doar părând că suferă şi că moare, mulţi iranieni, foarte probabil, au învăţat despre unele credinţe creştine prin intermediul maniheismului (a se vedea Waldschmidt şi Lentz).

Maniheismul a imitat legendele misiunilor creştine apostolice din literatură, descriindu-şi propria propagare. De exemplu, textul sogdian care descrie misiunea lui Mar Gabryab la ryÎ˛Ęľn (probabil Arbanos, confundat cu Revan, adică Erevan, a cărui formă iraniană avea mai multe asociaţii familiare, zoroastriene), în Armenia, şi acţiunea sa de convertire a prinţesei şi a curţii regale, cu revenirea ulterioară de la maniheism la creştinism (!), este istoric improbabilă. Mai probabilă este o combinare a două legende ale misiunilor Sfinţilor Tadeu şi Bartolomeu (sursele armene îi prezintă pe aceştia împreună), cu numele credinţelor implicate modificate corespunzător (pentru text, a se vedea Sundermann, pp. 45-49).

Aspecte ale iconografiei creştine reflectă interacţiunea cu cultura zoroastriană. Cuvântul persan pentru cruce čalÄ«pÄ?, în sogdiana creştină clybĘľ, derivă, de fapt, din aramaică, dar pare să fi suferit o dezvoltare internă în iraniană. Crucile nestoriene de pe monumentele din China sunt adesea prezente deasupra unui lotus deschis, luând, cum ar veni, locul lui Budha. În Armenia precreştină, monumentele sacre (în armeană arzdan) erau adesea construite în forma unei piramide cu trepte, având un vultur sau o suliţă în partea de sus. Sfântul Grigore Iluminătorul, descendent al nobilei case persane de Suren, care a adus creştinismul în Armenia, a ridicat mai multe arzdan având deasupra o cruce. Armenii au sculptat un mare număr de khacá¸ĄĘżkĘżar, "cruce de piatră", care au devenit obiecte de cult. La Dvin, capitala sasanizilor marzbÄ?n ai Armeniei, crucea este încadrată de o pereche de aripi deschise înspre sus de la bază; acest lucru este, în mod evident, o preluare creştină a unei convenţii iconografice sasanide.

O altă convenţie sasanidă pentru a indica gloria şi protecţia divină era aceea de a încadra o imagine sau un dispozitiv într-o panglică, de obicei îndoită şi cu capetele fluturând în fiecare parte. O astfel de panglică încadrează o cruce într-un relief georgian din secolul al VI-lea din Akvaneba - ne amintim că Georgia era o provincie sasanidă (a se vedea Rice, exemplele nestoriene chineze la Foster; şi Beridze, pl. 19). Este de menţionat că Mithra se află pe un lotus la áą¬Ä?q-e BostÄ?n; acest lucru ar indica influenţa iconografiei budiste chiar în Iran. Dacă imaginea lui Cristos încadrată într-o mandorlă strălucitoare, aflată de timpuriu în Armenia şi, mai târziu, mai departe înspre vest, derivă din reprezentări indiene similare ale lui Budha, atunci o astfel de imagine a venit prin intermediul Iranului sasanid. Faptul că a existat un interesant, chiar dacă slab documentat, sincretism budist-iranian este sprijinit de descoperirea de către Stavisky a unei imagini a lui Budha în vihÄ?ra de la Qara Tepe (vechiul Termeá¸Ź, în Bactria) cu o inscripţie murală bactriană "Budha-Mazda" zgâriată deasupra ei.

Un alt domeniu de interacţiune se regăsea în uzul oficial al sigiliilor şi titulaturilor. Primele au fost studiate de Judith Lerner; crucea este simbolul predominant, în unele compoziţii înlocuind în mod evident focul zoroastrian (la fel ca pe monedele creştine georgiene realizate după emisiuni sasanide). În privinţa titlurilor, N. G. Garsoian a arătat că titlul ecleziastic zoroastrian driyĹŤšÄ?n Ç°Ä?dagĹŤw, "mijlocitor în numele săracilor [adică al credincioşilor]", a fost adoptat de clerul creştin armean (1989, p. 534 s. v. jatagow, citând PĘżawstos 4.3, cu trimiteri).

În traducerile armene şi iraniene ale lucrărilor creştine, termeni zoroastrieni sunt folosiţi uneori, s-ar părea, în mod deliberat. În armeană, de exemplu, cuvântul "drept" este tradus ardar, înrudit cu dar nu derivat din limba iraniană; în sogdiana creştină cuvântul este ĘľrtĘľw, din termenul zoroastrian ardÄ?w; iar în traducerea pahlavi a psaltirii siriace zadîqâ, "drept" din nou este redat prin ĘľrtĘľdy/ *ardÄ?y/ (a se vedea Russell, 1987a; idem, 1987c, cap. 15). Traducerea armeană a Bibliei utilizează unii termeni zoroastrieni care ar fi sunat familiar ascultătorilor din secolul al V-lea; de exemplu, "dionisiac" este redat prin spandarametakan în Macabei. Armeanul šnorh-kĘż, "har", din šnĹŤhr în pahlavi, în limba avestică xšnaoÎ¸ra-, corespunde în psaltire lui /burd-šnĹŤhr/ din pahlavi, "recunoscător". Termenul creştin din pahlavi pĘľdlky, analog siriacului qurbÄ?nÄ?, "ofrandă, sacrificiu", corespunde neologismului armean pentru Sfânta Liturghie patarag. Termenul pahlavi uzdÄ“s, folosit pentru imaginile religioase ale yazata pe care iconoclaştii sasanizi le-au distrus, se regăseşte în psaltire ca şi cuvânt desemnând un idol (Psalm 134,15).

Comunităţile creştine au servit, de asemenea, drept canal de transmitere pentru ştiinţa şi literatura greacă (în traducere siriacă) pentru ca aceasta să pătrundă în Iranul sasanid şi în cultura islamică în cele din urmă. Familia creştină Boá¸µtÄ«šĹ«Ęż, de exemplu, a oferit medici curţii regale însemnaţi şi a prezidat academia medicală nestoriană din GondešÄ?pĹ«r (a se vedea Rosenthal, pp. 6-7). Lucrarea pahlavi DÄ“nkard conţine secţiuni filosofice provenite de la Aristotel, iar Paul Persanul i-a dedicat o carte siriacă despre logica aristoteliană lui á¸´osrow I, care a fost responsabil pentru redactarea finală a considerabilei Avesta sasanide douăzeci şi unu nask, ce cuprindea multe cunoştinţe despre care apologeţii zoroastrieni susţineau că au fost "pierdute" pentru Grecia şi India şi recuperate ulterior (Bailey, a se vedea Zoroastrian Problems, p. 80, citând Baumstark, 1922, passim).

Iranienii confruntaţi cu inovaţiile culturii creştine şi-au schimbat metodele arhaice de învăţare. În anul 620 a murit un persan convertit la creştinism, ĘżIšĹŤsabrÄ?n. Viaţa lui a fost scrisă de Patriarhul nestorian ĘżIšĹŤyahb. În satul său natal Kur de pe Muntele Hedayab, ĘżIšĹŤsabrÄ?n i-a cerut preotului care l-a convertit, ĘżIšĹŤrahmeh, ca fiul acestuia din urmă, ĘżIšĹŤzekh, să îl înveţe să citească Scriptura. Băiatul i-a explicat prozelitului că prima dată se învaţă literele, apoi silabele, apoi psalmii, apoi restul Bibliei. "Nu are rost să mă înveţi literele; învaţă-mă zece psalmi", a spus ĘżIšĹŤsabrÄ?n. Tânărul a încercat să explice că era în zadar să "mormăie ca magii", dar ĘżIšĹŤsabrÄ?n a memorat cuvinte întregi, pronunţându-le pe fiecare cu voce tare şi repetându-le "dând din cap ca magii".ĘżIšĹŤzekh l-a învăţat să citească în linişte, mişcându-şi doar buzele. În cele din urmă, ĘżIšĹŤsabrÄ?n a învăţat să citească cărţi întregi (a se vedea Chabot).

Chiar dacă zamzama ("mormăit", un termen utilizat peiorativ în perioada de musulmană, traducerea lui drÄ?nÇ°išn, "recitare", din pahlavi) Avestei a continuat, zoroastrienii au fost constrânşi în diverse moduri să contracareze provocarea pe care o prezenta educaţia creştină pentru tradiţiile lor de învăţare orală. S-a întâmplat, probabil, ca răspuns la crezurile şi cărţile de rugăciune creştine, ca marele preot din secolul al IV-lea, Ä€dĹ«rbÄ?d Ä« AmahraspandÄ?n, Patriarh al generaţiilor ulterioare de mari preoţi, încă venerat de mulţi parşi ca rÄ?yÄ“nÄ«dÄ?r Ä« zamÄ?n, "legislator al vremii", să compună crezul pahlavi NÄ?m stÄ?yišn, "Laudă se cuvine numelui lui Ohrmazd", şi să redacteze á¸´orda Avesta, "Mica Avestă" - cartea de rugăciuni care îl înglobează -, ce este încă utilizată în devoţiunile de fiecare zi (a se vedea Russell, în manuscris). Scrisul maniheu şi cel armean, mai ales acesta din urmă fiind primul alfabet cu adevărat oriental, se poate să fi stimulat inventarea alfabetului avestic în secolul al V-lea.

Bibliografie:

F. C. Andreas şi K. Barr, Bruchstücke einer Pehlevi-Übersetzung der Psalmen, SPAW, Philosophisch-historische Klasse, 1933/1, Berlin, pp. 91-152.

J. P. Asmussen, "Das Christentum in Iran und sein Verhältnis zur Zoroastrismus", Studia Theologica 16, Ă…rhus, 1962, pp. 1-22.

Idem, "Christians in Iran", în Cambridge History of Iran III/2, pp. 924-48.

H. W. Bailey, Zoroastrian Problems in the Ninth-Century Books, Oxford, 1943.

A. Baumstark, Geschichte der syrischen Literatur, Bonn, 1922.

V. Beridze, Jveli KĘżaráąĘżuli quroáąĘżmojghvleba, Tbilisi, 1974.

S. P. Brock, "Christians in the Sasanian Empire. A Case of Divided Loyalties", Studies in Church History 18, 1982, pp. 1-19.

J. B. Chabot, "Histoire de Jésus-Sabran écrite par Jésus-yab d'AdiabĂ¨ne, publiée d'aprĂ¨s le MS. Syr. CLXI de la BibliothĂ¨que Vaticane", Nouvelles Archives des Missions scientifiques et littéraires 7, 1897, p. 524-25.

B. Colless, "The Nestorian Province of Samarqand", ĘżAbr nahrayn 24, 1986, p. 51-57. P. Devos, "Sainte Sirin, martyre sous Khosrau Ier Anosarvan", Analecta Bollandiana 64, 1946, pp. 87-131.

J. Foster, "Crosses from the Walls of Zaitun", JRAS 1954, pp. 1-25.

N. G. Garsoian, Armenia between Byzantium and the Sasanians, Londra, 1985.

Idem, The Epic Histories (Buzandaran PatmuáąĘżiwnkĘż), Harvard Armenian Texts and Studies 8, Cambridge, Mass., 1989.

S. Geroe, "Die antiasketische Bewegung im persischen Christentum. Einfluss zoroastrischer Ethik?", III-o Symposium Syriacum, Orientalia Christiana Analecta 221, 1983, pp. 187-91.

L. H. Gray, "Formal Peace-Negotiations and Peace-Treaties between Pre-Muhammadan Persia and Other States", în Dr. J. J. Modi Memorial Volume, Bombay, 1930, pp. 136-53.

F. Grenet, Les pratiques funéraires dans l'Asie Central sédentaire de la conquĂŞte grecque Ă l'islamisation, Paris, 1984.

E. Herzfeld, Archaeological History of Iran, Londra, 1935.

G. Hoffmann, Auszüge aus syrischen Akten persischer Märtyrer, Leipzig, 1880.

J. Labourt, La Christianisme dans l'empire perse sous la dynastie sassanide (224-632), Paris, 1904 (depăşită, dar încă singura monografie completă pe această temă).

T. Mathews, "The Early Armenian Iconographic Program of the Ejmiacin gospel", în N. G. Garsoian, T. F. Mathews, şi R. W. Thomson, eds., East of Byzantium. Syria and Armenia in the Formative Period, Washington, D.C., 1982, pp. 199-215.

J. de Menasce, Une apologétique mazdéenne du IXe siĂ¨cle. Škand-gumÄ?nÄ«k-VičÄ?r, la solution décisive des doutes, Fribourg, 1945.

G. Messina, I Magi a Betlemme, Roma, 1933.

M. Morony, Iraq after the Muslim Conquest, Princeton, 1984.

J. Neusner, Aphrahat and Judaism, Leiden, 1971.

N. V. Pigulevskaya, Kul'tura siriÄtsev v srednie veka, Moscova, 1979.

S. Pines, "The Iranian Name for Christians and the «God-fearers»", Proceedings of the Israel Academy of Sciences and Humanities 2, 1967, pp. 143-52.

D. T. Rice, "The Leaved Cross", Byzantinoslavica 11/1, 1950, pp. 72-81.

F. Rosenthal, The Classical Heritage in Islam, Berkeley, Calif., 1975.

J. R. Russell, "Bad Day at BurzÄ“n Mihr. Notes on an Armenian Legend of St. Bartholomew", BazmavÄ“p (Veneţia) 144, 1986, pp. 255-67.

Idem, "Aša in Armenia" în HandÄ“s AmsĹŤrya (Viena) 101, 1987a, pp. 55-62.

Idem, "Our Father Abraham and the Magi", Journal of the K. R. Cama Oriental Institute 54, 1987b, p. 56-72.

Idem, Zoroastrianism in Armenia, Harvard Iranian Series 5, Cambridge, Mass., 1987c.

Idem, "The Book of the Six Thousand. An Armenian Magical Text", BazmavÄ“p (Veneţia) 147, 1989, pp. 221-43.

Idem, "The DoĘża-ye NÄ?m StÄ?yishn", în Festschrift D. N. MacKenzie, în manuscris.

K. Sarkissian, The Council of Chalcedon and the Armenian Church, New York, 1965.

N. Sims-Williams, The Christian Sogdian Manuscript C2, Berliner Turfantexte 12, Berlin, 1985.

W. Sundermann, Mitteliranische manichäische Texte kirchengeschichtlichen Inhalts, Berliner Turfantexte 11, Berlin, 1981.

E. Waldschmidt şi W. Lentz, Die Stellung Jesu im Manichäismus, Berlin, 1926.

G. Wiessner, "Untersuchungen zur syrischen Literaturgeschichte I. Zur Märtyrerüberlieferung aus der Christenverfolgung Schapurs II", Abh. Der Akademie der Wissenschaften zu Göttingen, Philolosophisch-historische Klasse 3/67, 1967.

L. Yarden, The Tree of Light, Ithaca, N.Y., 1971.

F. Young, From Nicaea to Chalcedon, Philadelphia, 1983.

R. C. Zaehner, Zurvan. A Zoroastrian Dilemma, Oxford, 1955.

Permisiunea Catholica este necesară pentru preluarea acestui articol. El a fost tradus după originalul

James R. Russell, "CHRISTIANITY i. In Pre-Islamic Persia: Literary Sources" in EncyclopĂ¦dia Iranica, vol. V, fasc. 5, Costa Mesa, 1991, pp. 327-28; available online at http://www.iranicaonline.org/articles/christianity-i.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1749, Ultimul acces: 2026-09-24 02:04:04

Timp total: 0.07s...

[]:1