ANALIZĂ: În majoritatea ţărilor europene, statul trebuie să ofere educaţie religioasă în şcoli (Mediafax.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

ANALIZĂ: În majoritatea ţărilor europene, statul trebuie să ofere educaţie religioasă în şcoli (Mediafax.ro)

[2015-03-09]

Concepţia generală în Europa este că statul trebuie să ofere educaţie religioasă în şcolile publice - confesională sau non-confesională -, excepţie de la regulă făcând doar Franţa şi Slovenia, unde acest tip de educaţie este fie extracurriculară, fie interzisă în incinta şcolii.
În ultimii ani, problema religiei în viaţa publică a reapărut în Europa chiar şi în societăţi considerate laice prin tradiţie, pe fondul intensificării multiculturalismului, dar şi a fundamentalismului religios islamic. Astfel, predarea religiei în şcoli a devenit, la rândul său, un subiect de dezbatere, prin locul pe care şcoala ca instituţie îl ocupă în viaţa publică.
Relaţia dintre Biserică şi şcoală este intrinsec legată de relaţia dintre stat şi religie, iar în Europa, separarea Bisericii de stat face parte din identitatea naţiunilor europene, deşi principiul este aplicat mai mult sau mai puţin strict, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte.
În Franţa, spre exemplu, separarea Bisericii de stat este aproape completă conform unei legi din 1905, iar separarea Bisericii de şcoală a fost chiar şi mai timpurie. Abia în anii 2000, curriculumul francez s-a deschis pentru cunoaşterea "faptelor religioase", dar nu a religiei ca atare. Situaţia este total diferită în Marea Britanie, unde sistemul de învăţământ s-a construit în strânsă colaborare între Biserica Anglicană şi stat, iar predarea religiei a căpătat un caracter obligatoriu în toate şcolile publice.
Pe lângă aceste două cazuri, există o serie de ţări în care, în pofida separării dintre Biserică şi stat, cooperarea lor continuă fără să fie considerată un paradox. De exemplu, în Spania, deşi nu există o biserică recunoscută în Constituţie, Biserica Catolică este responsabilă de predarea religiei catolice în şcolile de stat, în urma unui acord încheiat în 1979 cu Vaticanul, în timp ce alte religii recunoscute (protestantismul, mozaismul sau islamul) pot fi predate în urma acordurilor încheiate în 1992. În Suedia, separarea dintre Biserica Luterană şi stat este foarte recentă (2000), iar educaţia religioasă este permisă în curriculum, dar este strict non-confesională şi obiectivă.
Prin recenta extindere către estul şi centrul Europei, Uniunea Europeană include acum ţări în care religia a fost supusă unor restricţii dure în timpul comunismului, iar întoarcerea la democraţie a creat situaţii diferite. Deşi Biserica şi statul sunt oficial separate în Cehia şi România, de exemplu, în România religia ortodoxă domină educaţia religioasă, în timp ce în Cehia religia are un rol mult mai puţin important în societate şi educaţie. Peste jumătate dintre cehi se descriu ca fiind atei, o tendinţă tot mai mare în ţările europene, pe fondul laicizării societăţii.
Profund ancorată în istorie şi depinzând de situaţia fiecărui stat în parte, educaţia religioasă prezintă mai multe aspecte. Aceasta poate fi confesională sau non-confesională, obligatorie sau opţională, cu sau fără materii alternative. Aceasta poate intra în sfera de responsabilitate a diverselor confesiuni, a statului sau poate fi gestionată în cooperare de Biserică şi stat.
În Europa, cea mai răspândită abordare a educaţiei religioase o reprezintă cea confesională. Un studiu realizat în 2010 de Consorţiul european pentru studiul relaţiilor Biserică-Stat şi intitulat "Religia în educaţia publică" împarte predarea religiei în Europa în cinci categorii:
- predarea religiei creştine în care statul se ocupă de elaborarea conţinutului, de predare şi de finanţarea acestei forme de educaţie, dar copiii au posibilitatea se retragă, la alegerea lor sau a părinţilor;
- educaţia confesională obligatorie, în care organizaţiile religioase se ocupă de elaborarea conţinutului (probabil în colaborare cu statul) şi de predare, în timp ce statului în revine finanţarea. Şi în cadrul acestei forme elevii au dreptul să se retragă;
- educaţia confesională opţională, în care organizaţiile religioase se ocupă de elaborarea conţinutului (probabil în colaborare cu statul) şi de predare, în timp ce statului în revine finanţarea;
- educaţia non-confesională opţională, în care statul este cel care se ocupă de elaborarea conţinutului, predare şi posibil finanţare.
- interzicerea educaţiei religioase în şcolile publice, caz în care statul prevede ca elevii să poată primi educaţie religioasă în afara şcolii.
Educaţia religioasă creştină
Educaţia religioasă creştină prevalează în sistemele cu biserici de stat din nordul Europei. "Educaţia creştină" este predată în şcoala primară şi gimnazială din Danemarca, unde acoperă istoria creştinismului şi a Bisericii Reformate. În Finlanda, educaţia religioasă obligatorie este în mare parte creştină. În Marea Britanie, în şcolile de stat din Anglia şi Ţara Galilor, statul trebuie să ofere educaţie religioasă obligatorie, care trebuie să "reflecte faptul că tradiţiile religioase din Marea Britanie sunt în principal creştine", în timp ce ia în considerare predarea şi practicarea şi a altor religii principale reprezentate în ţară.
Educaţia confesională obligatorie
În cea de-a doua categorie intră state cu o biserică dominantă, dar şi cele cu un sistem de cooperare între stat şi religie. În Malta, educaţia religioasă este catolică, iar în Grecia şi Cipru este ortodoxă. În Malta, statul plăteşte pentru acest tip de educaţie, Ministerul Educaţiei furnizează curriculumul, în colaborare cu episcopii catolici, iar profesorii trebuie să fie catolici. În Grecia şi Cipru, profesorii sunt numiţi şi plătiţi de stat, însă există prevederi cu privire la rugăciunile zilnice şi prezenţa la Biserică.
Spre deosebire de Malta, Grecia şi Cipru, în Austria, Germania şi Belgia, datoria statului de a oferi educaţie religioasă nu se limitează la o singură confesiune.
În Austria, educaţia religioasă confesională este obligatorie pentru toţi elevii din comunităţile religioase recunoscute în şcoala primară şi gimnazială. Copiii sub 14 ani pot fi retraşi de părinţi la solicitarea scrisă adresată directorului în primele zece zile ale anului şcolar, în timp ce elevii cu vârste peste 14 ani se pot retrage ei înşişi, prin cerere scrisă, dar nu există materii alternative. Nu există nici prevederi cu privire la rugăciunile zilnice, dar elevii şi profesorii pot participa la slujbele religioase organizate de confesiune la începutul şi sfârşitul anului şcolar.
În Germania, educaţia religioasă trebuie să facă parte din curriculum în şcolile publice, excepţie făcând şcolile non-confesionale. Părinţii şi tutorii au însă dreptul de a decide dacă elevii primesc sau nu educaţie religioasă. Prin urmare, ei îşi pot retrage de la cursuri copiii până când aceştia împlinesc 12 ani, atunci când voinţa părintelui nu intră în conflict cu cea a copilului. Pentru cei care optează să se retragă, multe landuri au introdus ca materie etica. Un sistem similar există şi în Belgia.
Educaţia confesională opţională
În cea de-a treia categorie intră ţări cu sisteme în care statul cooperează cu Biserica, precum Italia, Spania, Portugalia şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Est.
În Italia, sunt necesare două ore pe săptămână de educaţie religioasă catolică, finanţată de stat, în grădiniţe şi şcoli primare şi o oră pe săptămână în ciclurile superioare. Părinţii trebuie să declare dacă elevii cu vârste de până la 13 ani vor participa sau nu, iar în cazul în care refuză, elevii participă la alte materii sau au oră liberă. Profesorii sunt aleşi de episcop, care le poate retrage permisiunea dacă nu respectă standardele morale ale bisericii. O confesiune care are acord cu statul (intesa) îşi poate desemna proprii profesori dacă elevii, părinţii sau şcoala solicită ore la care să se predea o anumită religie sau "religia ca fenomen şi implicaţiile sale". În acest caz, finanţarea este asigurată de confesiunea respectivă. Confesiunile fără acord nu au acest drept. Un sistem similar funcţionează şi în Spania referitor la educaţia catolică, dar unde există materii opţionale de istorie şi cultură a religiilor. Statul plăteşte pentru educaţia protestantă, mozaică şi islamică în cazul în care există cel puţin zece elevi care vor să urmeze aceste cursuri, iar dacă numărul lor este mai mic, finanţarea este asigurată de confesiune.
Educaţia religioasă în şcolile publice din Portugalia trebuie să fie non-confesională, dar statul plăteşte pentru predarea moralei şi religiei catolice de către profesori numiţi ca funcţionari publici la nominalizarea Bisericii şi folosind materiale pregătite de aceasta. Alte entităţi religioase pot oferi educaţie confesională la solicitarea a cel puţin zece copii sau părinţi. În acest caz, conţinutul este stabilit de confesiunea respectivă, care formează şi nominalizează profesorii, dar care sunt angajaţi de stat.
Ţările din Europa Centrală şi de Est urmează modelele din Italia, Spania şi Portugalia.
Educaţia religioasă non-confesională opţională
O a patra abordare este educaţia religioasă non-confesională opţională, finanţată sau nu de stat. Suedia are un sistem opţional, în care statul trebuie să ofere şi să finanţeze educaţia religioasă. Prezenţa este obligatorie, dar elevii pot opta să se retragă. În Estonia, statul nu este obligat să ofere educaţie religioasă dar este obligat să facă acest lucru dacă cel puţin 15 elevi optează pentru o astfel de educaţie, caz în care este oferită educaţie religioasă non-confesională, pe baza conţinutului stabilit de Ministerul Educaţiei şi în cadrul căreia sunt studiate diverse religii. În şcolile primare, părinţii sunt cei care decid, iar în gimnaziu, elevii decid independent. În Bulgaria, sistemul de învăţământ trebuie să fie laic, dar religia poate fi studiată în contextul unor ore obligatorii de etică, istorie şi filosofie. Educaţia religioasă opţională este disponibilă dacă cel puţin 13 elevi solicită acest lucru, iar aceasta este predată în baza unor materiale autorizate de Ministerul Educaţiei, dar fără finanţare din partea statului.
Interzicerea educaţiei religioase
Cea de-a cincea categorie este cea în care statul interzice educaţia religioasă în instituţiile şcolare publice, dar le permite elevilor să o urmeze în afara şcolii. Acest sistem se întâlneşte în Franţa şi în Slovenia.
În Franţa, educaţia publică este laică, iar şcolile primare trebuie să îşi rezerve o zi în fiecare săptămână pentru educaţia religioasă în afara şcolii, de obicei miercurea, dar în acest caz se oferă educaţie "morală şi civică" mai degrabă decât morală şi religioasă. În Slovenia, în timp ce şcolile publice nu pot oferi educaţie religioasă, aceasta poate fi predată în incintele şcolare sub forma unor materii extracurriculare de către comunităţile religioase înregistrate, dacă Ministerul Educaţie o permite şi dacă nu există alte spaţii mai adecvate.
Autor: Iuliana Enache

Sursa: www.culte.ro

Contor Accesări: 1199, Ultimul acces: 2026-08-04 06:04:36

Timp total: 0.06s...

[]:1