Predica Patriarhului României la Duminica Întoarcerii Fiului risipitor - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhivă Ştiri 2026
Arhivă Ştiri 2025
Arhivă Ştiri 2024
Arhivă Ştiri 2023
Arhivă Ştiri 2022
Arhivă Ştiri 2021
Arhivă Ştiri 2020
Arhivă Ştiri 2019
Arhivă Ştiri 2018
Arhivă Ştiri 2017
Arhivă Ştiri 2016
Arhivă Ştiri 2015
Arhivă Ştiri 2014
Arhivă Ştiri 2013
Arhivă Ştiri 2012
Arhivă Ştiri 2011
Arhivă Ştiri 2010
Arhivă Ştiri 2009
Arhivă Ştiri 2008
Arhivă Ştiri 2007
Arhivă Ştiri 2006
Arhivă Ştiri 2005
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Predica Patriarhului României la Duminica Întoarcerii Fiului risipitor

[2016-02-28]
Predica Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL la Duminica Întoarcerii Fiului risipitor (text revizuit la 28 februarie 2016):
Prin pocăinţă înviază sufletul din moartea spirituală
Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32:
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, junghiaţi-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar sluga i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
Cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în Duminica a doua din perioada Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înţelegem cât de folositoare este pocăinţa pentru urcuşul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat şi ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos-Domnul, Cel care ne-a descoperit iubirea milostivă a Tatălui ceresc.
Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăşi Taina mărturisirii şi iertării păcatelor sau Taina Spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu.
Treptele ridicării duhovniceşti din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esenţiale ale pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învaţă cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufleteşte şi cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor.
Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă aceasta e folosită în mod nechibzuit sau pătimaş
Pilda rostită de Domnul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, puterea pocăinţei omului păcătos, iubirea milostivă a lui Dumnezeu-Tatăl şi bucuria iertării celui ce se pocăieşte, deoarece tatăl despre care se vorbeşte în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatăl nostru Cel ceresc.
Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului faţă de Dumnezeu: una de fidelitate sau de ascultare faţă de Dumnezeu, adică de împlinire a voii Lui şi de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau al poruncilor lui Dumnezeu şi stă aproape de Casa lui Dumnezeu (Biserica).
Fiul cel tânăr reprezintă libertatea dezordonată a omului pătimaş, ca manifestare a vieţii sale păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiţi, dar şi două stări sufleteşti pe care le poate avea aceeaşi persoană în momente diferite ale vieţii sale, adică libertatea de-a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu şi libertatea de-a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu.
Evanghelia ne spune că fiul cel tânăr a dorit să facă experienţa libertăţii ca înstrăinare de tatăl său şi de casa părintească. Cu surprindere, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său de-a primi partea sa de avere şi de-a părăsi casa părintească, dovadă că Dumnezeu respectă libertatea omului de-a urma propriul drum în viaţă. Omul are, aşadar, libertatea de a folosi toată energia vieţii sale, darurile sale naturale sau darurile dobândite de la alţii după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă ştie că omul o poate folosi într-un mod contrar voinţei divine.
Totuşi, deodată cu respectul arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia de astăzi ne arată şi drama sau eşecul libertăţii omului ca înstrăinare de Dumnezeu.
Când libertatea omului devine iraţională, pătimaşă şi autodistructivă, înţelepciunea lui Dumnezeu cheamă pe om la pocăinţă
„Ţara depărtată” (Luca 15, 13) în care s-a dus fiul cel tânăr reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de starea libertăţii sănătoase. „Ţara depărtată” este spaţiul nedefinit al uitării şi înstrăinării omului de Dumnezeu şi al vieţii individuale fără repere spirituale, iar omul ajuns în această stare crede că libertatea de a deveni pătimaş defineşte persoana sa ca fiind matură şi autonomă.
După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viaţă dezordonată, adică înrobit de plăceri trupeşti pătimaşe care reduc viaţa omului la nivelul biologic al simţurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situaţie la care nu se aştepta: foamea trupească sau materială.
Sfânta Evanghelie precizează că „o foamete mare s-a făcut în ţara aceea” (Luca 15, 14). Cine a programat acea „foamete mare”? Ce rost avea foametea în acea „ţară depărtată”? Nu ni se spune în Evanghelie, dar se poate presupune că aceasta a fost cauzată de o secetă îngăduită de Dumnezeu, deoarece, adesea, când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă sau autodistructivă, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos şi pătimaş, chemându-l la pocăinţă. Cu alte cuvinte, când nu ne înfrânăm de bună voie de la lăcomie materială ajungem să postim de nevoie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate folosi dificultăţi materiale exterioare pentru a produce o schimbare spirituală sau interioară a omului pătimaş, înrobit de lucruri materiale.
Aşadar, „foametea mare din ţara depărtată” reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca o pedeapsă, ci ca o terapie spirituală, pentru ca omul să înţeleagă că tot ce posedă material este totuşi limitat şi trecător, inclusiv viaţa sa trăită pe pământ. Aceasta poate ajunge în pragul morţii când omul lacom de averi şi de plăceri se îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieţii. În acest sens, libertatea omului este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească sau prin grija Sa milostivă faţă de scopul ultim al vieţii oamenilor pe pământ, adică mântuirea lor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi suferinţe temporare, doar pentru a reaminti omului că izvorul existenţei sale se află dincolo de el, în Dumnezeu Cel Veşnic viu, Care a creat pe om pentru a trăi în comuniune de iubire eternă cu Dumnezeu-Creatorul.
Când s-a făcut „foamete mare” în ţara aceea a libertăţii, trăită ca înstrăinare sau uitare de Dumnezeu, tânărul risipitor, din om liber şi bogat, a ajuns, pe neaşteptate, o slugă săracă şi flămândă. După ce devenise mai întâi rob al patimilor trupeşti, el devine acum şi rob al sărăciei materiale. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică – întrucât viaţa sa spirituală era aproape moartă – fiul risipitor „s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări” (Luca 15, 15), care l-a angajat păzitor de porci.
Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. În plus, pe lângă această umilire, fiului risipitor devenit slugă nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor, din roşcove. Sărăciei lui spirituale i se adăugase acum şi o umilitoare sărăcie materială.
Abia atunci el şi-a adus aminte de traiul bun din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar roşcove folosite pentru hrana porcilor. Din acest motiv, deodată, tânărul sărac şi flămând „îşi vine în sine”sau „îşi vine în fire” (Luca 15, 15). Cu alte cuvinte, el începe să se ridice de la starea nefirească a îndepărtării lui de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.
Păcatul şi moartea sunt accidente sau urmări ale falsei libertăţi
Evanghelia de astăzi ne arată, de fapt, că păcatul şi înstrăinarea omului de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, oamenii ajung să se obişnuiască a păcătui atât de mult, încât păcatul este privit ca fiind ceva firesc sau normal, iar moartea ca fiind un fenomen natural.
Însă, din punct de vedere duhovnicesc, păcatul şi moartea nu sunt naturale sau fireşti după voia lui Dumnezeu, ci sunt „natură căzută”, accidente şi consecinţe ale falsei libertăţi a omului ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El.(cf. Romani 6, 13) Astfel, „venirea în fire” sau „venirea în sine”, cauzată de „postul de nevoie” (foametea) a fost şansa decisivă a salvării tânărului care s-a pierdut cu firea. Situaţia de limită a existenţei sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreţ şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască. După ce şi-a venit în fire sau în sine, când a realizat că se află pe un drum greşit, care nu era un drum al libertăţii, ci unul al robiei, el a zis: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-19). Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, de trezire a conştiinţei păcătoşeniei şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se află, este începutul căinţei, adică începutul regretului său că a trăit o viaţă egoistă pătimaşă, risipitoare de averi, de daruri sufleteşti şi de sănătate fizică, ajungând în totală decădere morală şi materială.
Când fiul risipitor a zis „mă voi scula”, aceasta înseamnă nu doar o ridicare fizică de jos, de la sol, ci şi o ridicare spirituală, o hotărâre a sa de a ieşi din starea de decădere în care se afla. Iar în acel moment, atitudinea lui Dumnezeu-Tatăl s-a arătat ca fiind iubire milostivă care aştepta de multă vreme ridicarea şi întoarcerea acasă a fiului înstrăinat şi risipitor.
Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi iese în întâmpinare
În acest sens, Evanghelia precizează: „Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20).Tatăl fiului risipitor nu a aşteptat ca fiul său care se pocăieşte să ajungă acasă şi să bată în uşă, ci a pornit în grabă spre el, „alergând” în întâmpinarea lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, ca semn de mare preţuire a pocăinţei acestuia.
Prin urmare, când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face primii paşi ai pocăinţei, Dumnezeu, „alergând”, îi iese în întâmpinare. Mâinile lui Dumnezeu–Tatăl, pe care El le întinde ca să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt lucrările sfinte ale Bisericii lui Hristos, şi anume chemarea la pocăinţă şi iertarea păcatelor. Prin aceste lucrări sfinte primesc mântuirea toţi oamenii căzuţi în păcate şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de semenii lor, dacă se pocăiesc sincer şi din adâncul inimii lor.
În continuare, Sfânta Evanghelie ne spune că după ce Tatăl fiului risipitor a primit cu bucurie pocăinţa acestuia, a poruncit slugilor sale să-l îmbrace în haina lui cea dintâi, să-i dea inel în mâna lui şi încălţăminte nouă în picioarele lui.
Haina cea dintâi sau haina cea nouăa iertării părinteşti simbolizează luminarea sau curăţirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcate. Această haină exprimă legătura între Sfânta Taină a Botezului „din apă şi din Duh” (cf. Ioan 3, 5) şi Sfânta Taină a Pocăinţei, numită şi „Botezul lacrimilor”.
Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin har a omului înstrăinat de Dumnezeu prin păcat. Mai precis, inelul de aur este semnul reprimirii omului care se pocăieşte în iubirea deplină, neîntreruptă, nediminuată şi neschimbătoare a lui Dumnezeu, prezentă în lucrarea sfântă din Biserica lui Hristos.
Încălţămintea nouă, pe care o primeşte fiul risipitor după ce s-a pocăit, înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii smerite faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Viţelul cel îngrăşat, care a fost junghiat pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii. De aceea, toţi păcătoşii care s-au pocăit şi au primit iertarea păcatelor, prin Taina Sfântă a Spovedaniei, sunt chemaţi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna învierii şi a vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia cerurilor (cf. Ioan 6, 54).
Când Dumnezeu iartă păcatele celui ce se pocăieşte, El se bucură de mântuirea păcătosului
Evanghelia Fiului risipitor ne arată iubirea părintească nemărginită şi necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se pocăieşte. Tatăl fiului risipitor nu adresează niciun reproş fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, deoarece mai scump decât orice avere materială este sufletul omului salvat sau mântuit şi câştigat pentru eternitate. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin material, copleşeşte dreptatea potrivit căreia fiul risipitor de averi trebuia să fie pedepsit. Însă tocmai această iubire nemăsurată a tatălui milostiv, dar nemeritată de fiul său păcătos şi risipitor, a trezit multă gelozie şi mânie în fiul cel mare, deoarece acesta nu a înţeles duhovniceşte atitudinea tatălui său. Dar tatăl milostiv îl lămureşte şi îl îndreaptă duhovniceşte pe fiul său cel mare, care a devenit deodată nemilostiv şi neiertător, zicându-i: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 31-32).
Fiul cel mare din pilda Fiului risipitor reprezintă pe unii credincioşi iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, harnici şi cinstiţi, având viaţă curată şi evlavie multă, dar care sunt adesea nemilostivi şi neiertători faţă de păcătoşii din comunitate, pe care mai mult îi judecă moral, decât îi ajută să se îndrepte spiritual. Întrucât tatăl milostiv iartă pe fiul său cel risipitor şi păcătos care se pocăieşte şi cere fiului său cel ascultător şi harnic să fie milostiv şi iertător, Sfânta Evanghelie de astăzi este, în acelaşi timp, Evanghelie a iertării păcătosului pocăit şi a îmblânzirii evlaviosului neiertător.
Pilda Fiului risipitor a devenit în viaţa Bisericii model de pocăinţă pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei care vor să fie monahi. De aceea, troparul slujbei de tundere în monahism este alcătuit ca o rugăciune de pocăinţă a Fiului risipitor. Conţinutul acestui tropar se află şi în Sedelnele de la Utrenia Duminicii Fiului risipitor.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu ca din pilda Fiului risipitor să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei sincere, cât de milostivă este iubirea lui Dumnezeu Care iartă păcatele oamenilor şi cât de înălţătoare este bucuria sfântă pe care o dăruieşte Dumnezeu oamenilor smeriţi încă din lumea aceasta. Pilda Fiului risipitor ne îndeamnă să ne pocăim mai mult pentru păcatele noastre şi să ne împărtăşim mai des cu Sfânta Euharistie, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieţii şi de lucrarea harului lui Hristos Cel răstignit şi înviat în noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 751, Ultimul acces: 2026-06-05 18:20:50