© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Interviu al Papei Francisc acordat revistei lunare „Scarp de’ tenis” (II)[2017-03-04]Interviu pentru revista Scarp de' tenis03.03.2017, Vatican (Catholica) - Prezentăm în continuare a doua parte a interviului pe care Sfântul Părinte Francisc l-a dat periodicului „Scarp de’ tenis”, revistă lunară a străzii, proiect editorial şi social susţinut de Caritas Ambrosiana şi Caritas Italiana. Interviul a fost realizat ca pregătire a vizitei Papei în Dieceza de Milano, programată la 25 martie 2017. Interviul a apărut pe ITRC.ro în traducerea pr. dr. Mihai Pătraşcu. – În mai multe rânduri, Papa s-a poziţionat în apărarea migranţilor invitând la primire şi la caritate. Milano, în acest sens, este o capitală a primirii. Însă sunt mulţi care se întreabă dacă într-adevăr trebuie primiţi toţi fără deosebire sau dacă nu este necesar să se pună nişte limite. – Cei care vin în Europa fug de război sau de foamete. Şi noi suntem într-un fel vinovaţi pentru că exploatăm pământurile lor dar nu facem niciun tip de investiţie pentru ca ei să poată scoate beneficiu. Au dreptul să emigreze şi au dreptul să fie primiţi şi ajutaţi. Însă acest lucru trebuie făcut cu acea virtute creştină care este virtutea care ar trebui să fie proprie guvernanţilor, adică prudenţa. Ce înseamnă? Înseamnă a-i primi pe toţi cei care „pot” fi primiţi. Şi aceasta cât priveşte numerele. Dar este la fel de importantă o reflecţie asupra „modului în care” se primeşte. Pentru că a primi înseamnă a integra. Acesta este cel mai dificil lucru, pentru că dacă migranţii nu se integrează, sunt ghetoizaţi. Îmi revine mereu în minte episodul din Zaventem (atentatul de pe aeroportul din Bruxelles din 22 martie 2016, n.r.); aceşti tineri erau belgieni, fii de migranţi, dar locuiau într-un cartier care era un ghetou. Şi ce înseamnă a integra? Şi în acest caz dau un exemplu: de la Lesbo au venit cu mine în Italia treisprezece persoane. În ziua a doua de rămânere, graţie Comunităţii Sant’Egidio, copiii frecventau deja şcolile. Apoi, în puţin timp au găsit unde să locuiască, adulţii au început să frecventeze cursuri pentru a învăţa limba italiană şi pentru a căuta un loc de muncă. Desigur, pentru copii este mai uşor: merg la şcoală şi în câteva luni ştiu să vorbească italiana mai bine decât mine. Bărbaţii au căutat un loc de muncă şi l-au găsit. Aşadar, a integra înseamnă a intra în viaţa ţării, a respecta legea ţării, a respecta cultura ţării dar şi a face să fie respectate propriile culturi şi propriile bogăţii culturale. Integrarea este o muncă foarte dificilă. În timpurile dictaturilor militare din Buenos Aires priveam la Suedia ca la un exemplu pozitiv. Suedezii sunt astăzi 9 milioane, dar dintre aceştia, 890 de mii sunt suedezi noi, adică migranţi sau copii de migranţi integraţi. Ministrul culturii Alice Bah Kuhnke este fiică a unei femei suedeze şi a unui bărbat care provine din Gambia. Acesta este un exemplu frumos de integrare. Desigur, acum şi Suedia se află în dificultate: au multe cereri şi încearcă să înţeleagă ce este de făcut pentru că nu este loc pentru toţi. A primi, a accepta, a mângâia şi imediat a integra. Ceea ce lipseşte este tocmai integrarea. Aşadar, fiecare ţară trebuie să vadă ce număr este capabilă să primească. Nu se poate primi dacă nu există posibilitate de integrare. – În istoria familiei dumneavoastră se găseşte traversarea oceanului de către bunic şi bunică, cu tatăl dumneavoastră. Cum aţi crescut ca fiu de emigranţi? Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi puţin dezrădăcinat? – Niciodată nu m-am simţit dezrădăcinat. În Argentina toţi suntem migranţi. Pentru aceasta acolo dialogul interreligios este norma. La şcoală erau evrei care veneau cea mai mare parte din Rusia şi musulmani sirieni şi libanezi, sau turci cu paşaportul Imperiului otoman. Era multă frăţietate. În ţară este un număr limitat de indigeni, cea mai mare parte din populaţie este de origine italiană, spaniolă, poloneză, medio-orientală, rusă, germană, croată, slovenă. În anii dintre cele două secole precedente, fenomenul migrator a fost de însemnătate enormă. Tatăl meu avea douăzeci de ani când a ajuns în Argentina şi lucra la Banca d’Italia, s-a căsătorit acolo. – Ce vă lipseşte mai mult din Buenos Aires? Prietenii, vizitele în villa miseria, fotbalul? – Există un singur lucru care îmi lipseşte mult: posibilitatea de a ieşi de a merge pe stradă. Îmi place să merg în vizită în parohii şi să întâlnesc oamenii. Nu am o nostalgie deosebită. În schimb vă povestesc o altă întâmplare: bunicii mei şi tatăl meu ar fi trebuit să plece la sfârşitul anului 1928, aveau biletul pentru nava „Principessa Mafalda”, navă care a naufragiat în largul coastelor Braziliei. Dar nu au reuşit să vândă la timp ceea ce aveau şi astfel au schimbat biletul şi s-au îmbarcat pe „Giulio Cesare” la 1 februarie 1929. Pentru aceasta sunt aici. – Milano este gata să vă primească la sfârşitul lunii martie. Pornim de la organizaţiile caritative, de la asociaţiile de voluntariat, de la cei care se preocupă să dea celor fără adăpost un loc unde să petreacă noaptea, hrană, asistenţă sanitară, ocazii de revenire. La Milano ne mândrim că reuşim să facem aceasta chiar destul de bine. Este suficient? Care sunt necesităţile celor care au ajuns pe stradă? – Ca pentru migranţi, foarte simplu, aceste persoane au nevoie de acelaşi lucru: adică, integrare. Desigur, nu este simplu a integra o persoană fără locuinţă, pentru că fiecare dintre ei are o istorie particulară. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de fiecare dintre ei, să găsim modul pentru a-i ajuta şi a le da o mână de ajutor. – Dumneavoastră repetaţi adesea că săracii pot să schimbe lumea. Însă este greu să existe solidaritate acolo unde există sărăcie şi mizerie, ca în periferiile oraşelor. Ce părere aveţi? – Şi aici aduc experienţa mea de la Buenos Aires. În cartierele de barăci este mai multă solidaritate decât în cartierele din centru. În villa miseria există multe probleme, dar adesea săracii sunt mai solidari între ei, pentru că simt că au nevoie unul de celălalt. Am găsit mai mult egoism în alte cartiere, nu vreau să spun bogate pentru că ar însemna să calific descalificând, dar solidaritatea care se vede în cartierele sărace şi în cartierele de barăci nu se vede în alte părţi, chiar dacă acolo viaţa este mai complicată şi dificilă. În cartierele de barăci, de exemplu, drogurile se vând mai mult, dar numai pentru că în celelalte cartiere sunt mai „acoperite” şi sunt folosite cu mănuşi albe. – Recent am încercat să citesc oraşul Milano în manieră diferită, pornind de la cei din urmă şi de la stradă, şi cu ochii persoanelor fără locuinţă care frecventează un centru de zi al Caritas Ambrosiana. Cu ei am publicat un ghid al oraşului văzut din stradă, din punctul de vedere al celui care trăieşte acolo în fiecare zi. Ce anume cunoaşte Sfântul Părinte despre oraş şi ce se aşteaptă de la vizita sa iminentă? – Nu cunosc oraşul Milano. Am fost o singură dată, pentru câteva ore, în îndepărtaţii ani şaizeci. Aveam câteva ore libere înainte de a lua un tren spre Torino şi am profitat pentru o scurtă vizită la Dom. Într-o altă ocazie, cu familia mea, am fost într-o duminică la prânz la o verişoară care locuia la Cassina de’ Pecchi. Nu cunosc oraşul Milano, dar am o mare dorinţă, aştept să întâlnesc atâţia oameni. Aceasta este cea mai mare aşteptare a mea: da, aştept să găsesc mulţi oameni. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 777, Ultimul acces: 2026-06-11 21:13:33
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
