Postul: mijloc sau scop? (II)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.1s...

Ştiri şi Evenimente

Postul: mijloc sau scop? (II)

[2017-03-02]

Interviu despre Post
02.03.2017, (Catholica) - Claudia Stan semnează în numărul pe luna martie al revistei „Actualitatea creştină”, a Arhidiecezei de Bucureşti, un amplu interviu cu pr. Victor Ostropel (n. 1982), preot greco-catolic, administrator parohial în Brezoi, jud. Vâlcea, şi îndrumător spiritual al Asociaţiei „Cercetaşii Români Uniţi”; şi cu pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot romano-catolic, călugăr în Comunitatea „Sfântul Ioan”, superior al Mânăstirii „Sfânta Familie”, Bucureşti. Redăm în continuare ultima parte a interviului.
Am vorbit despre necesitatea discernământului între mijloc şi scop. Papa Francisc aminteşte „mijloacele de sfinţire: postul, rugăciunea şi milostenia”. Izolarea oricăruia dintre aceste mijloace de celelalte două, care îl împlinesc şi îl definesc, e o raportare schizoidă, instrumentalizată şi superstiţioasă la scopul final al acestor practici: sfinţirea noastră.
V.O.: Postul alimentar are rost doar dacă dăruiesc surplusul: banii pe care i-aş fi dat pe carne îi dau unui sărac, nu-i folosesc ca să-mi cumpăr un televizor cu diagonală mai mare. Apoi, cred că este important ca postul să fie calibrat pe „dependenţele” noastre reale: dacă fumez un pachet de ţigări pe zi, ce-ar fi să renunţ la jumătate şi contravaloarea celeilalte jumătăţi să o dau de pomană? dacă stau 4 ore pe zi pe Facebook, ce-ar fi să dăruiesc 2 ore unui bătrân singur?
D.S.: Sau ce-ar fi dacă, în loc de cină, m-aş hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, citind o pagină de Evanghelie, iar farfuria mea de mâncare aş da-o unui om al străzii?
Avem mereu o temere: dacă pomana noastră nu ajunge unde trebuie? Nu reuşim să ieşim din această condescendenţă şi să avem convingerea că, oricui i-am da, de fapt, îi dăm lui Cristos.
V.O.: Noi nu suntem puşi să-i judecăm pe cei cărora le dăm pomană. Fiecare duce o cruce, o suferinţă, o slăbiciune pe care nu o poate depăşi. Noi suntem chemaţi doar să alinăm puţin această cruce, fără să ne transformăm în anchetatori. Isus nu i-a atenţionat pe cei cărora le-a făcut binele: „Vezi că sunt cu ochii pe tine: dacă calci iar strâmb, te ating şi redevii lepros!” Asta nu înseamnă că e greşit să căutăm să sprijinim organizaţii caritabile transparente, care ajută diverse cauze: copii, bătrâni, oameni singuri, bolnavi…
Sfântul Părinte ne propune o meditaţie specială a parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc 16,19-31). Dacă îl privim pe Lazăr, vedem că aproapele nostru e dar (oare mai ştim noi astăzi să-l preţuim ca atare?) şi este persoană (Dumnezeu îl cheamă pe nume; noi, de multe ori, nici nu-l putem privi în ochi).
D.S.: Când îl privim pe sărac de departe sau când nici măcar nu-l privim, ne considerăm repede superiori. Dacă ne apropiem şi schimbăm câteva vorbe cu el, putem descoperi lucruri surprinzătoare: povestea lui, încercările prin care a trecut, uneori cultura şi calităţile lui. Apoi înţelegem că, de fapt, şi noi, şi săracul, suntem oameni, suntem fii ai lui Dumnezeu, deci fraţi. Şi atunci ne dăm seama că ceea ce avem în comun cu săracul e mai important decât ceea ce ne deosebeşte şi ne desparte de el. Altfel spus, săracul ne poate ajuta să fim şi noi mai simpli. Să nu uităm ce ne spune profetul Isaia cu privire la postul care-i place lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).
Pe de altă parte, bogatul nemilostiv e o paradigmă a hedonismului modern: tocmai pentru că este paradigmă nu are nume. El se crede un om liber, realizat, dar nu este altceva decât sclavul preocupării obsesive de sine şi prizonierul propriilor păreri. Cum ar zice Fer. Vladimir Ghika, e preocupat mai mult de compunerea personajului decât de realizarea personalităţii. Dar această autoreferenţialitate nu este altceva decât o dramă, o reflexie fidelă a vidului interior pe care se străduieşte degeaba să-l acopere cu „purpură şi mătăsuri fine” (Lc 16,19). Nu cumva postul cel mai post e luarea la trântă cu idolul „compunerii personajului”, căutarea autenticităţii acelei inimi curate despre care vorbesc Fericirile?
D.S.: Preocuparea pentru imaginea de sine se numeşte vanitate. Unul dintre aspectele purificării interioare este acela de a mă distanţa de această preocupare, ca şi de orgoliul care mă face să mă consider superior celorlalţi şi de ataşamentul de posesiunile mele. Lupta pentru o mai mare simplitate e unul dintre pilonii postului autentic. Dar trebuie să fim atenţi să nu cădem în altă extremă, aceea de a ne construi un personaj simplu, dar care tot personaj este!
V.O: Postul e o şcoală în care intrăm ca să distingem vocea lui Dumnezeu de celelalte voci care ne înconjoară. În fiecare clipă suntem înconjuraţi de voci: vocile de la radio, vocile colegilor de birou, vocile celor din familie, ca să nu mai vorbim de vocile noastre interioare. Toate acestea trebuie eliminate pentru a-l asculta pe Dumnezeu. Şi, mai mult decât orice, trebuie eliminată vocea proprie, aceea cu care ne autoîndreptăţim: eu fac asta mai bine ca tine, dacă aş fi fost eu în locul tău aş fi făcut aşa, eu, eu, eu şi iarăşi eu….
Pr. Dan Suciu: Tu ce faci când nu reuşeşti să ţii postul aşa cum ţi-ai propus?
Claudia Stan: Cred că a fi confruntat cu limitele şi slăbiciunile proprii e o lecţie de smerenie, pe care ne-o dau uneori anumite circumstanţe, cum ar fi, de pildă, faptul că nu am ţinut postul cum ne-am propus. Dar de ce nu am putut? Nu cumva pentru că am o părere prea înaltă despre mine şi mi-am setat obiective prea înalte pentru puterile mele spirituale? Şi atunci vine Dumnezeu şi-mi dă o pălmuţă părintească după ceafă, ca să-mi mai văd lungul nasului. Mie îmi plac pălmuţele astea: mă aduc la realitate şi sunt şi o dovadă a faptului că El e atent la nevoile mele reale, nu la ce cred eu că e bine pentru mine.
Pr. Victor Ostropel: Să spunem că ai în faţă două opţiuni în post: 1. să rămâi în odaia ta şi să mănânci legume fierte; şi 2. să prăjeşti două pulpe de pui şi să te duci să stai la masă cu un om al străzii. Pe care o alegi?
Claudia Stan: Oricare dintre noi care alege opţiunea 2, ar trebui să procedeze ca aceia care îl întrebau pe Isus: „Când am făcut noi aceasta?” (cf. Mt 25,27-28). Ca să ieşim din false dileme etice de felul acesteia, aş spune că nu trebuie decât să-l parafrazăm pe El: „E permis să facem binele într-o zi de post?”
O singură propunere pentru timpul postului?
V.O.: Fapta bună a fiecărei zile.
D.S.: Citirea şi trăirea zilnică a unei fraze din Evanghelie.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 822, Ultimul acces: 2026-06-08 07:59:49

Timp total: 0.11s...

[]:1