Interviu al Papei Francisc acordat revistei lunare „Scarp de’ tenis” (I)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.15s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu al Papei Francisc acordat revistei lunare „Scarp de’ tenis” (I)

[2017-03-02]

Interviu pentru revista Scarp de' tenis
02.03.2017, Roma (Catholica) - Prezentăm în continuare prima parte a interviului pe care Sfântul Părinte Francisc l-a dat periodicului „Scarp de’ tenis”, revistă lunară a străzii, proiect editorial şi social susţinut de Caritas Ambrosiana şi Caritas Italiana. Interviul a fost realizat ca pregătire a vizitei Papei în Dieceza de Milano, programată la 25 martie 2017. Interviul a apărut pe ITRC.ro în traducerea pr. dr. Mihai Pătraşcu.
– Sfinte Părinte, să vorbim despre poporul celor invizibili, despre persoanele fără locuinţă. În urmă cu puţine săptămâni, la începutul iernii şi cu venirea frigului mare, aţi dat ordin să fie primiţi în Vatican, să se deschidă uşile bisericilor. Cum a fost primit apelul dumneavoastră?
– Apelul Papei a fost ascultat de multe persoane şi de multe parohii. Mulţi l-au ascultat. În Vatican sunt două parohii şi fiecare dintre ele a găzduit o familie siriană. Multe parohii din Roma au deschis uşile pentru primire şi ştiu că altele, neavând loc în casele parohiale, au adunat bani pentru a plăti chiria pentru persoane şi familii nevoiaşe pentru un an întreg. Obiectivul la care trebuie ajuns trebuie să fie acela al integrării, pentru aceasta este important a-i însoţi pentru o perioadă iniţială. În multe părţi ale Italiei s-a făcut mult. Uşile au fost deschise în multe şcoli catolice, în conventuri, în atâtea alte structuri. Pentru aceasta spun că apelul a fost ascultat. Ştiu şi despre multe persoane care fac oferte în bani pentru ca să se poată plăti chiria pentru persoanele fără locuinţă.
– În trecut toată lumea a scris despre pantofii Papei, pantofi de muncitor şi mergător, şi recent mass-media au rămas surprinse, şi au povestit, despre Papa care a mers într-un magazin pentru a-şi cumpăra o pereche de pantofi noi. De ce atâta atenţie? Oare pentru că astăzi este greu să încălţăm – aşa cum ne invită să facem „Scarp de’ tenis” – pantofii altora?
– Este foarte greu să încălţăm pantofii altora, pentru că adesea suntem sclavi ai egoismului nostru. La un prim nivel, putem spune că oamenii preferă să se gândească la propriile probleme fără a vrea să vadă suferinţa sau dificultăţile celuilalt. Există însă un alt nivel. A ne încălţa cu pantofii celorlalţi înseamnă a avea mare capacitate de înţelegere, de a înţelege momentul şi situaţiile dificile. Dau un exemplu: în momentul de doliu se transmit condoleanţe, se participă la priveghiul funebru sau la Liturghie, dar sunt cu adevărat puţini cei care se încalţă cu pantofii acelui văduv sau ai acelei văduve sau ai acelui orfan. Desigur, nu este uşor. Se simte durere, dar apoi totul se termină acolo.
După aceea, dacă ne gândim la existenţele care adesea sunt formate din singurătate, atunci a ne încălţa cu pantofii altora înseamnă slujire, umilinţă, generozitate, care este şi expresia unei nevoi. Eu am nevoie cineva să se încalţe cu pantofii mei. Pentru că noi toţi avem nevoie de înţelegere, de companie şi de vreun sfat. De câte ori am întâlnit persoane care, după ce au căutat întărire la un creştin, fie el un laic, un preot, o soră, un Episcop, mi-au spus: „Da, m-a ascultat, dar nu m-a înţeles”. A înţelege înseamnă a încălţa pantofii celorlalţi. Şi nu este uşor. Adesea pentru a înlocui această lipsă de măreţie, de bogăţie şi de umanitate ne pierdem în cuvinte. Se vorbeşte. Se vorbeşte. Se dau sfaturi. Dar când există numai cuvintele sau prea multe cuvinte nu există această „măreţie” de a ne încălţa cu pantofii celuilalt.
– Sanctitate, când întâlniţi pe cineva fără adăpost care este primul lucru pe care i-l spuneţi?
– „Bună ziua”. „Ce mai faci?” Uneori se schimbă puţine cuvinte, alteori în schimb se intră în relaţie şi se ascultă istorii interesante: „Am studiat într-un colegiu, eram un preot bun…”. Cineva ar putea spune: dar ce mă interesează? Persoanele care trăiesc pe stradă înţeleg imediat când există interes adevărat din partea celeilalte persoane şi când există, nu vreau să spun acel sentiment de compasiune, dar cu siguranţă de deranj. Cineva fără adăpost şi poate fi privit ca o persoană, sau ca şi cum ar fi un câine. Şi ei îşi dau seama de acest mod diferit de a privi.
În Vatican este vestită istoria unei persoane fără locuinţă, de origine poloneză, care în general stătea în piaţa Risorgimento din Roma, nu vorbea cu nimeni, nici cu voluntarii de la Caritas care seara îi aduceau o mâncare caldă. Numai după un timp îndelungat au reuşit să-l determine să-şi povestească istoria: „Sunt preot, îl cunosc bine pe Papa al vostru, am studiat împreună în seminar”. Vestea a ajuns la Sfântul Ioan Paul al II-lea care, auzind numele, a confirmat că a fost cu el în seminar şi a voit să-l întâlnească. S-au îmbrăţişat după patruzeci de ani şi la sfârşitul unei audienţe, Papa a cerut să se spovedească la preotul care fusese colegul său. „Însă acum este rândul tău”, i-a spus Papa. Şi colegul de seminar s-a spovedit la Papa. Graţie gestului unui voluntar, a unei mâncări calde, a unui cuvânt de întărire, a unei priviri de bunătate, această persoană a putut să se ridice şi să întreprindă o viaţă normală care l-a făcut să devină capelan al unui spital. Papa l-a ajutat, desigur aceasta este o minune dar este şi un exemplu pentru a spune că persoanele fără locuinţă au o mare demnitate.
În Arhiepiscopia din Buenos Aires, sub un gang, între gratii şi trotuar, locuiau o familie şi un cuplu. Îi întâlneam în fiecare dimineaţă când ieşeam. Îi salutam şi schimbam mereu două cuvinte cu ei. Nu m-am gândit niciodată să-i alung. Cineva îmi spunea: „Murdăresc Curia”, dar murdăria este înăuntru. Cred că trebuie să vorbim persoanelor cu mare umanitate, nu ca şi cum ar trebui să ne plătească o datorie şi să nu le tratăm ca şi cum ar fi sărmani câini.
– Mulţi se întreabă dacă este corect a da de pomană persoanelor care cer ajutor pe stradă; dumneavoastră ce răspundeţi?
– Există atâtea argumente pentru a ne justifica pe noi înşine când nu dăm de pomană. „Dar cum aşa, eu îi dau bani şi apoi el îi cheltuieşte pentru a bea un pahar de vin?” Un pahar de vin este singura fericire pe care o are în viaţă, e bine aşa. Întreabă-te mai degrabă ce faci tu în ascuns? Tu ce „fericire” cauţi în ascuns? Sau, contrar lui, eşti mai norocos, cu o casă, o soţie, copii, ceea ce te face să spui „Ocupaţi-vă voi de el”. Un ajutor este mereu corect. Desigur, nu este un lucru bun a-i arunca săracului numai nişte bănuţi. Este important gestul, a-l ajuta pe cel care cere privindu-l în ochi şi atingându-i mâinile. A arunca banii şi a nu-l privi în ochi este nu un gest de creştin.
Cum se poate educa la pomană? Povestesc o întâmplare despre o doamnă pe care am cunoscut-o la Buenos Aires, mamă a cinci copii (în acel timp avea trei). Tatăl era la muncă şi stăteau la masă, aud că se bate la uşă, cel mai mare merge să deschidă: „Mamă, este un om care cere de mâncare. Ce facem?” Toţi trei, cea mai mică avea patru ani, mâncau o bucată de carne alla milanese. Mama le spune: „Bine, tăiem jumătate din bucata noastră de carne”. „Dar nu, mamă, este o altă bucată”, spune fetiţa. „Este pentru tata, pentru deseară. Dacă trebuie să donăm, trebuie să dăm bucata noastră de carne”. Cu puţine cuvinte simple au învăţat că trebuie să se dea din ceea ce este propriu, de care nu ai vrea să te desparţi.
După două săptămâni, aceeaşi doamnă a mers în oraş pentru a rezolva nişte treburi şi a fost constrânsă să îi lase pe copii acasă, aveau teme de făcut şi le-a lăsat gustarea deja pregătită. Când s-a întors, i-a găsit pe cei trei copii în compania unuia fără locuinţă care mânca gustarea. Au învăţat prea bine şi prea în grabă, cu siguranţă le-a lipsit puţin prudenţa. A învăţa caritatea nu înseamnă a descărca propriile păcate, ci înseamnă a atinge, înseamnă a privi la mizeria pe care eu o am înlăuntrul meu şi pe care Domnul o înţelege şi o mântuieşte. Pentru că noi toţi avem mizerii „înăuntru”.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 798, Ultimul acces: 2026-06-14 08:21:07

Timp total: 0.17s...

[]:1