PS Ignatie la întronizare: Vă rog să mă primiți ca pe unul care iubește simplitatea și sinceritatea relațiilor dintre oameni[2017-10-22]de Iulian DumitrascuPS Ignatie a fost întronizat în 22 octombrie 2017 ca Episcop al Hușilor. La finalul ceremoniei de întronizare noul păstor duhovnicesc al Eparhiei Hușilor a rostit un cuvânt, publicat pe doxologia.ro, în care a mulțumit pentru încredere, susținere și a făcut publice proiectele viitoare: Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Domnule Ministru Secretar de Stat, Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Preacuvioase Maici, Dinstinse oficialități locale și centrale, Iubiți frați și surori împreună rugători, În fața acestei chemări a Bisericii noastre de a sluji Eparhia istorică a Hușilor, întâi de toate aș vrea, din adâncul inimii mele, să îmi mărturisesc deplina conștiință a nevredniciei și smereniei care mă locuiește în asemenea momente de solemnitate sfântă. În toată această perioadă scursă de la alegerea mea de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre în demnitatea de episcop, de păstor al bunilor credincioși din această parte a Țării de Jos a Moldovei și până acum, am trăit, la modul existențial și profund de răvășitor, faptul că cel mai greu și înfricoșat lucru, pentru orice creștin iubitor sincer al lui Dumnezeu, cu atât mai mult pentru un episcop ca mine locuit de multe nedesăvârșiri, este să te încredințezi total și fără nicio cârtire voii lui Dumnezeu și să te duci acolo unde El te călăuzește pentru a deveni un vas ales al sfințeniei și al smereniei Lui. În toată această frământare mi-a fost descoperit, cât se poate de limpede posibil, faptul că fără harul lui Dumnezeu nimic măreț și plăcut Cerului nu poate fi înfăptuit spre slujirea Lui și a oamenilor. Nimic din tot ceea ce ține de credință și viața Bisericii nu poate fi întemeiat, cu adevărat, decât numai pe căutarea și intrarea convingătoare în interiorul voii și a gândului lui Dumnezeu pentru noi oamenii muritori. De aceea, am deplina conștiință că nu la o vrednicie simplă și obișnuită mă cheamă Domnul, ci la mai multă slujire și la mai multă nevoință decât de obicei[1]. Încă viază în mine duhul Liturghiei care tocmai s-a încheiat și unde întotdeauna învățăm că așa cum Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ni Se dăruiește integral și fără preget sub chipul Sfintei Împărtășanii, tot așa și noi trebuie să ne asumăm această stare de dăruire integrală pentru oameni și suferințele lor, ca să devenim pâinea dragostei, din care să se înfrupte orice suflet năruit și răvășit ce tânjește neîncetat după aceasta. Prin urmare, suntem chemați ca prin tot ceea ce facem și gândim să devenim oglinzi și sălașe autentice, nu sparte și găunoase, ale dragostei și bunătății infinite a lui Dumnezeu, într-o societate tot mai fragmentată de ură viscerală, minciună grosolană, calomnie premeditată, răutate disperată și destrăbălare smintitoare. De aceea, am nădejde vie că reîmprospătarea acestui adevăr, și anume că un slujitor al lui Dumnezeu fie episcop, preot sau diacon trebuie necontenit să dăruiască, cu timp și fără timp, sufletelor credincioșilor hrană din Trupul și Sângele lui Hristos, dragoste din dragostea infinită a lui Hristos, lumină din lumina copleșitoare a lui Hristos, bucurie din bucuria fără margini a lui Hristos, blândețe din blândețea dumnezeiască a lui Hristos, iertare din iertarea autentică a lui Hristos, viață din viața nemuritoare a lui Hristos și nădejde din nădejdea neclintită a lui Hristos, poate deveni realizabilă doar în trăirea profundă, constantă, frumoasă și discretă a Tainei Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Un mare duhovnic contemporan, Părintele Sofronie, ne avertizează că: Oricât de puternică ar fi conștiința neputinței noastre, a sărăciei și neajunsurilor noastre, în nici un caz nu ne putem lepăda de «lucrul» încredințat nouă, adică de mântuirea lumii. Nu putem învăța lumea contemplarea Dumnezeieștilor taine și a slavei dacă noi înșine suntem lipsiți de aceea contemplare. Nu putem aduce lumii adevărată libertate, fiind noi înșine robi patimii și ai murdăriei. Nu vom putea propovădui mila, de nu vom cunoaște noi înșine ce este acea milă pe care ne-a adus-o Hristos. Într-un cuvânt, nimeni nu poate aduce în lume ceea ce el însuși nu are; sau a împărtăși celorlalți o cunoaștere de care el însuși este lipsit; sau a îmbogăți pe ceilalți cu daruri duhovnicești de care el însuși este sărac; sau a lumina pe ceilalți, el însuși fiind întuneric[2]. Evanghelia duminicii de astăzi, a vindecării demonizatului din ținutul Gherghesenilor, ne descrie starea dramatică în care poate ajunge omul despărțit de Dumnezeu: era gol de harul lui Dumnezeu, adică de iubirea Lui, pentru că de multă vreme nu mai punea haină pe el (Luca 8, 27); era prins în chingile morții spirituale, atâta vreme cât în casă nu mai locuia, ci prin morminte (Luca 8, 27); era sclavul celui rău, pentru că de mulți ani îl stăpânea și era legat în lanțuri și în obezi (Luca 8, 29). Prin urmare, tragedia omului care Îl pierde pe Dumnezeu poate fi rezumată în aceste trei realități: lipsă de sens, pentru că doar iubirea lui Dumnezeu dă cu adevărat sens tuturor căutărilor noastre; moarte, pentru că numai Dumnezeu este viața prin excelență; sclavie, pentru că numai Dumnezeu este adevărata noastră libertate, iar răul, cum se mai spune, are identitate și adresă. De aceea, nu cred că exagerez afirmând că lumea de astăzi este caracterizată de aceste trei realități: oameni, care nu mai caută adevăratul sens, rostul lor în această lume, adică împlinirea lor ca fii ai lui Dumnezeu; oameni, care nu mai vor să fie locașuri de lumină și bucurie, ci morminte întunecate și surse de teroare, frică, lașitate, neliniște și șantaj; oameni, care refuză să trăiască în mod liber, atâta timp cât decid să fie legați de lanțurile păcatelor, ale urii, ale invidiei, ale desfrâului, ale răutății, ale vicleniei, ale corupției, ale batjocurii și strivirii identității celuilalt. Cu alte cuvinte, vârtejuri fără sens, pentru că în spatele omului lipsit de Dumnezeu stau demonii care sunt dușmanii seriozității și ai responsabilității, amăgindu-ne cu tot ceea ce este plăcere, distracție, succes ușor și gândire superficială. Sunt conducătorii nevăzuți pe lunecușul ușor al căderilor noastre din tot ceea ce înseamnă umanitatea care se menține și se dezvoltă prin trezvie și oboseală neîncetată. Precum au căzut ei din adevărata înălțime de îngeri, așa urmăresc să ne coboare și pe noi din adevărata umanitate, zădărnicind mărețul plan al lui Dumnezeu și al mântuirii[3]. De aceea, episcopilor și preoților ni se cere la modul imperios să fim, așa cum ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, nepărtaș la orice păcat, în purtarea din afară trebuie să fim smeriți, iar în starea dinlăuntru zdrobiți cu inima. Iar când stăm în fața Sfântului Altar, trebuie să vedem cu mintea Dumnezeirea, iar cu simțurile darurile puse înainte, și inima trebuie să-L aibă în chip conștient pe Însuși Cel prezent în chip nevăzut în Sfânta Împărtășanie, ca să-I putem aduce cu îndrăzneală rugăciunile, să vorbim cu Dumnezeu-Tatăl ca un prieten cu prietenul lui și să spunem fără de osândă «Tatăl nostru Care ești în ceruri», ca unii care Îl avem pe adevăratul Dumnezeu și pe Cel ce este prin fire Fiu al lui Dumnezeu locuind în noi prin Duhul Sfânt Care locuiește în noi[4]. Numai în felul acesta putem împreună să imprimăm în lume și în mentalitatea ei bucuria și lumina lui Dumnezeu, trăind deplin împlinirea a ceea ce Biserica ne-a învățat în Apostolul de astăzi: Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi, cei ce eram morți prin greșalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos prin har sunteți mântuiți și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat în ceruri, în Hristos Iisus (Efeseni 2, 4-6). Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre, Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Preacuvioase Maici, Distinsă asistență, Așa cum vă mărturiseam la începutul cuvântului meu, mă simt copleșit de o reală nevrednicie în fața faptului că Sfântul Sinod al Bisericii noastre mi-a încredințat spre păstorire una dintre cele mai vechi eparhii din țara noastră pe care îmi propun, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o slujesc cu mult duh de blândețe, pricepere, dragoste și cu atenție față de orice suferință care poate răni și tulbura sufletele oamenilor, având în minte cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: Străduiește-te să aduni la un loc pe copiii împrăștiați ai lui Dumnezeu, căci aceasta este o trăsătură a bunătății lui dumnezeiești. Ajuns în fruntea cinstitului trup al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, articulează între ele mădularele lui prin lucrarea ziditoare a Duhului. Și cheamă cu glas mare, ca unul ce ai fost făcut propovăduitor al învățăturilor dumnezeiești, pe cei de departe și pe cei de aproape și leagă-i cu tine prin legătura de nedezlegat a iubirii Duhului Sfânt[5]. Mi-a fost oferită cinstea de a fi întronizat episcop într-o frumoasă ctitorie ștefaniană (1495) și pășesc pe urmele binecuvântate ale unor ierarhi înțelepți, buni, cărturari și mărturisitori, care au păstorit în străvechea Eparhie a Hușilor. [I-aș aminti doar pe episcopul Ioan I (1598-1606), cel care împreună cu domnitorul Ieremia Movilă a înființat Episcopia Hușilor; mitropolitul poet Dosoftei al Moldovei (1657-1660); episcopul Mitrofan al II-lea (1683-1686), cel care a supravegheat și tipărit Biblia de la București, 1688; episcopul Inochentie (1752-1758), cel care a zidit din nou biserica și palatul episcopal, mitropolitul Iacob Stamate (1782-1792), cel care a adus mâna Sfintei Mucenițe Chiriachi, de a cărei binecuvântare ne bucurăm și astăzi; mitropolitul Veniamin Costachi (1792-1796), cel care s-a dovedit a fi un bun organizator al școlilor din Moldova; episcopul Melchisedec Ștefănescu (1859-1864), cel care ne-a lăsat o Cronică a Hușilor; episcopul Iosif Gheorghian (1865-1879), cel care a fost implicat în ajutorarea armatei române în războiul de independență; episcopul Nicodim Munteanu (1912-1923), viitorul patriarh al României; episcopul Iacov Antonovici (1924-1931), mare om de cultură, ajungând membru al Societății Internaționale de Studii istorice și sociale de la Paris (1901) și episcopul mărturisitor Grigorie Leu (1939-1949), cel care s-a opus ideologiei diavolului roșu al comunismului chiar cu prețul vieții sale, fiind otrăvit, după câte se pare, de către primul ministru Petru Groza]. Dintre înaintașii amintiți, cel mai la suflet îmi este episcopul Grigorie Leu, care în vremuri de prigoană și cumplită opresiune ateist-comunistă, s-a dovedit a fi conștiința cea mai vie a Bisericii neamului nostru, nedorind ca sufletul credinței să fie distrus de ciuma roșie a comunismului. Cred că și mie îmi revine datoria unei mărturisiri la fel de curajoase în aceste vremuri de profunde bulversări în planul mentalităților social-colective, pentru că suntem asaltați de alte feluri de ideologii, mult mai perfide și distrugătoare de suflet și de neam, cum este cea a multiculturalismului pervertit, un fel de marxism cultural, care este preocupat de identitatea de grup, [adică de minoritățile gender], nu de persoană ca și chip al lui Dumnezeu, de subminarea și anihilarea Tradiției și a rădăcinilor noastre creștin-ortodoxe. Altfel spus, Biserica cu valorile propuse de ea dorește respectul de care este firesc să se bucure. În acest sens, una dintre prioritățile mele pastorale, pe lângă faptul de a sluji, cu smerenie și totală dăruire, pe Dumnezeu, clericii, cinul monahal și credincioșii acestei eparhii binecuvântate, pe lângă faptul de a avea grijă, prin proiecte social-filantropice, de cei aflați în suferințe și lipsuri materiale severe, ca în felul acesta altarul dragostei lui Dumnezeu din Liturghie să hrănească altarul inimii aproapelui, va fi și susținerea familiei tradiționale, așa cum Dumnezeu a lăsat-o: mamă, tată și copii. De ce? Dacă vrei să distrugi credința unui neam, a unui popor, e nevoie doar să destabilizezi, să desfigurezi conceptul de familie. Dezgolește-o de orice semnificație creștină, evanghelică și ai reușit absolut totul. De ce totul pare așa de catastrofal? Pentru că prin familia care crește și se dezvoltă în credința de Dumnezeu se transmite totul: educația sănătoasă, valorile creștine, credința și dragostea de neam. Ea este matca unde se plămădește fermentul asumării acestor valori. Este biserica cea mică, după un cuvânt inspirat al Sfântului Ioan Gură de Aur. De aceea, consider că se impune ca forurile legislative ale țării noastre să adopte un mecanism onest financiar prin care să sprijine tinerele familii, dar și pe cele cu copii mulți, așa cum acest lucru se întâmplă firesc în Occident, astfel încât nimeni să nu mai fie nevoit să ia calea exilului pentru un trai mai bun, lăsându-și acasă copiii în grija bunicilor sau a rudelor. Faptul că încă mai sunt familii triste, distruse din cauza divorțurilor, a infidelităților conjugale, copii părăsiți, abandonați și care stau departe de părinții lor, femei maltratate, este și responsabilitatea noastră, a familiei celei mari, a celor care credem în Hristos și formăm Biserica cea vie, pentru că nu ne rugăm pentru ei, nu îi ajutăm din punct de vedere material, nu îi învăluim cu atenția noastră, nu reușim să le arătăm dragostea frumoasă a lui Dumnezeu, nu semănăm în sufletele lor suferinde mângâierea și năzuința după bucuria de a fi împreună, părinți și copii, și pentru că nu avem conștiința unității tuturor în Dumnezeu. De aceea, rugați-vă neîncetat pentru orice lacrimă care cade peste obrazul unui copil și care este singur, pentru că părinții lui sunt în străinătate ca să câștige o pâine mai bună; rugați-vă pentru orice mamă căreia îi arde sufletul de dor după copilul lăsat acasă, în țară, în grija bunicii sau a rudeniilor; rugați-vă ca familia să trăiască în chip deplin bucuria de a fi tot timpul împreună și de a spori în credință și în dragostea lui Dumnezeu; rugați-vă ca Dumnezeu să vă dea puterea de a păstra unitatea familiilor dumneavoastră, așa cum aveți grijă ca trupurile dumneavoastră să nu sufere nicio vătămare. Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Preacuvioase Maici și cinstit popor al lui Dumnezeu din Eparhia Hușilor, Vă rog să mă primiți nu ca pe unul care face minuni, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care vrea să vă slujească cu autoritatea dragostei, a blândeții, a înțelegerii, a împreună-pătimirii și la bine și la rău; ca pe unul care nu vrea să iubească slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (Ioan 12, 43); ca pe unul care nu are nevoie de vorbe lingușitoare, care amețesc orice pământean; ca pe unul care nu are nevoie de odihnă, ci de neostoită trudă în via Domnului; ca pe unul care vrea să se răstignească pe altarul dragostei pentru dumneavoastră; ca pe unul care vrea să vă sărute rănile și să vă micșoreze suferința, atunci când sunteți îndurerați și năpăstuiți; ca pe unul dispus să se lepede de el însuși și de tot ceea ce poate împiedica trăirea curată a credinței; ca pe unul care iubește simplitatea și sinceritatea relațiilor dintre oameni; ca pe unul care nu are nevoie de putere, ci de acel cutremurător și minunat, cu totul dumnezeiesc privilegiu, de a iubi până la moarte, și încă moarte pe cruce[6]; ca un slujitor al Domnului care, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, destoinic, să dea învățătură, îngăduitor, certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului și ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinși pentru a-i face voia (II Timotei 2, 24-26). În acest sens, vă cer stăruitor ca orice neputință, scăpătare sau zvâcnire involuntară de nevrednicie din partea mea, inerente firii umane păcătoase, să le așezați în rugăciunea dragostei în fața lui Dumnezeu, ca totul să se prefacă în nimic, iar eu să devin un vas al sfințeniei și slavei lui Dumnezeu, ca în felul acesta să domnească deplin conștiința că sunt în Duhul lui Hristos (Părintele Sofronie Saharov), ca în felul acesta să pot purta crucea slujirii, care așa cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, este catedra celei mai înalte cuvântări de Dumnezeu. De aceea, în toată slujirea mea mă voi lăsa călăuzit de cuvintele ocrotitorului meu spiritual, Sfântul Ignatie Teoforul care mă îndeamnă acum: Te rog în harul în care ești îmbrăcat să adaugi la alergarea ta și să-i îndemni pe toți să se mântuiască. Apără-ți locul cu toată grija trupească și duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu e mai bun. Poartă-i pe toți, cum și Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toți în iubire, precum și faci. Fă-ți răgaz pentru rugăciuni neîncetate. Cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbește cu fiecare cu egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârșit, ca și Domnul a toate căci El, spune Scriptura, a luat neputințele noastre și a purtat bolile noastre (Is 53, 4). Și unde e osteneala mai mare, acolo și câștigul e mai mult[7]. Având în minte, în conștiință și în memoria inimii toate acestea, momentele de față mă îndatorează să fiu recunoscător și cu duh de mulțumire întâi față de Dumnezeu Cel slăvit în Treime de Persoane, Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ocrotitorii Catedralei episcopale, Sfântului Ignatie Teoforul, episcopul martir al primelor veacuri creștine și ocrotitorul meu duhovnicesc, Sfintei Chiriachi, protectoarea Episcopiei Hușilor, care a ajuns aici prin osteneala vrednicului episcop al Hușilor, Iacov Stamati (1781-1791), ardelean de origine. Cum nimic în lumea aceasta nu este produsul hazardului, vreau să vă mărturisesc că minunatul sat de munte din care provin, Bilbor, îi are ca patroni spirituali tot pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, iar ziua de prăznuire a Sfintei Chiriachi este aceeași cu ziua mea de naștere, pentru care dau slavă lui Dumnezeu și tuturor sfinților. Apoi, vreau să mulțumesc intens Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru încrederea nemeritată acordată, dragostea discretă și încurajarea de care mi-a fost dat să am parte. De asemenea, vreau să-i mulțumesc Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care m-a asumat atât de frumos și părintește, încât nu m-am simțit nicio clipă că sunt singur în aceste momente de început de misiune sfântă în Eparhia Hușilor. Îi mulțumesc și îl asigur că mă voi raporta la Înaltpreasfinția Sa ca la un stareț de la care aștept povață ori de câte ori este nevoie, iar la membrii Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei ca la niște frați mai mari întru slujire și experiență pastorală. Deopotrivă, aduc caldă recunoștință Înaltpreasfinției Sale și colaboratorilor de la Centrele Eparhiale, membrilor Permanenței eparhiale din Iași și Huși pentru organizarea atât de frumoasă și plină de bucurie a acestui eveniment. În egală măsură, vreau să-i mulțumesc cu toată fibra ființei mele duhovnicului meu bun și blând, Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului pentru tot ceea ce a investit deosebit în mine de la croială până la cusătură. Părintele Rafail Noica, într-o conferința ținută la Cluj, avea să spună m-am născut atunci când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie, chiar dacă aveam 20 de ani. Preluând acest gând, pot afirma cu certitudine, păstrând, desigur, proporțiile, că eu m-am născut, duhovnicește și teologic, atunci când l-am întâlnit și l-am cunoscut pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Andrei. Vă mulțumesc intens. Totodată, vreau să mulțumesc, în chip special, Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, precum și celorlalți frați episcopi din cadrul aceleiași Mitropolii, PS Siluan al Italiei, PS Timotei al Spaniei și Portugaliei și PS Marc Nemțeanul, pentru jertfa și dragostea de a-mi fi alături în aceste momente binecuvântate, pentru frumoșii ani de slujire ai românilor plecați în Europa, precum și pentru ajutorul, spiritul de frățietate pe care l-am simțit din plin în cei șase ani de colaborare. Vă mulțumesc, Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit Iosif, pentru delicatețea și noblețea de care m-ați bucurat continuu și vă rog din toată inima și cu toată ființa mea să mă considerați în continuare ca pe un membru de suflet și casnic al Mitropoliei Europei Occidentale și Meridioanale, din moment ce nu mai este cu putință din punct de vedere jurisdicțional-canonic. Mulțumesc intens ierarhilor de față, prezenți la acest eveniment, pentru încredere și bunăvoința de a-mi fi tot timpul aproape și pentru jertfa de a fi părtași la acest eveniment. Mulțumesc domnului ministru Victor Opaschi, pentru cuvânt, pentru sinceritate și prezență, nădăjduind într-o colaborare frumoasă în toate proiectele eparhiei Hușilor. Vreau să mulțumesc dascălilor mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, dintre care aș evidenția pe părintele profesor Emil Jurcan și părintele Profesor George Remete, precum și colegilor mei de Seminar și Facultate, majoritatea dintre ei profesori și colegi fiind de față, pentru că este locul unde am învățat să nu pornesc pe calea slujirii decât punând în cumpănă marea dragoste a lui Dumnezeu și puterea mare a exemplului vieții personale. Oriunde merg, în lumea întreagă, port cu multă demnitate și bucurie perioada formării mele la Seminarul Teologic, la Facultatea de Teologie și la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, ca student, dascăl și slujitor al altarului, având în minte toți credincioșii și tinerii, mulți prezenți aici, de care ne leagă atâtea bucurii sfinte. Mulțumesc Centrului Eparhial, preoților, monahilor, monahiilor din Episcopia Hușilor pentru bucuria de trăi împreună acest eveniment al istoricei eparhii, fiind un indiciu al dragostei și al deschiderii de inimă a unora față de alții. Vreau să mulțumesc tatălui meu, care sigur acum mă privește din cer și îmi spune să sporesc bucuria și să fiu un om cinstit oriunde voi fi, mamei mele, care a aruncat așa de frumos sămânța credinței în Dumnezeu în sufletul meu, familiei mele, rudelor mele, precum și tuturor consătenilor din satul Bilbor, care au venit într-un număr atât de impresionant, în frunte cu părintele Dumitru Apostol, protopop de Toplița și parohul comunei mele natale, căruia îi datorez intuiția statornică și plină de viziune de a mă îndruma înspre studiile teologice și cu bunul meu unchi, Ilie Trif, primarul acestei comune. Mulțumiri alese tuturor autorităților locale și centrale și presei, pentru bunăvoința de a participa la această bucurie a Eparhiei Hușilor, asigurându-i pe toți de sinceritate și colaborare pentru binele comun al credincioșilor din județul Vaslui. Nu în cele din urmă, vreau să vă mulțumesc dumneavoastră, iubiți credincioși, pentru osteneala și împreuna rugăciune. Când eram preot în Alba Iulia, mergeam cu o oarecare regularitate să împărtășesc o femeie în vârstă din Apuseni, care, de fiecare dată după spovedanie și împărtășanie, îmi mulțumea într-un fel cum niciodată nu mi-a mulțumit nimeni: mulțumească-vă Dumnezeu, părinte, că io nu-s vrednică să vă mulțumesc și să vă pupe Dumnezeu sufletul. Așa vă spun eu dumneavoastră: mulțumească-vă Dumnezeu că eu nu sunt vrednic să vă mulțumesc și să vă pupe Dumnezeu sufletul. Amin. [1] Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 97. [2] Idem, Taina vieții creștine, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava, Editura Accent Print, 2014, p. 142. [3] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (III), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 304. [4] Simeon Noul Teolog, Viața și Epoca (Scrieri IV), introducere și traducere diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2006, pp. 264-265. [5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, traducere din limba greacă veche, introducere și note de preotul profesor Dumitru Stăniloae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 252. [6] Mitropolitul Antonie de Suroj, Adierea Duhului. Purtarea de grijă față de suflete, traucerea din limba rusă de Monahia Mina, Iași, Doxologia, 2015, p. 27. [7] Ignatie Teoforul,episcopul Siriei, Către Policarp, Episcopul Smyrnei, în Canonul Ortodoxiei (I). Canonul Apostolic al primelor secole, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 457. Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 752, Ultimul acces: 2026-07-28 13:46:18
|
Timp total: 0.03s...
[1]:1